Terra mileniul III

About nuclear energy

Majoritatea oamenilor se raporteaza la produsul finit, energia electrica, ca fiind curat, fara a lua in considerare impactul de-a lungul intregului ciclu de viata a producerii energiei nucleare. Industria nucleara polueaza la extractia uraniului, la prelucrarea minereului, obtinerea combustibilului, operarea si inchiderea centralelor si depozitarea deseurilor. Acest impact asupra sanatatii si mediului nu este vizibil in articolele platite ale industriei nucleare. De asemenea, costurile din lungul ciclului de viata nuclear nu se regasesc in pretul energiei electrice livrate de centralele nucleare. Sunt costuri pe care contribuabilii le platesc fara sa stie. Constructia centralei de la Cernavoda se face cu bani publici, iar imprumuturile externe sunt tot pe bani publici. Centrala va fi inchisa probabil tot pe foarte multi bani publici, pentru ca nu exista un fond de dezafectare (in pretul kWh furnizat de centrala Cernavoda ar trebui sa fie o componenta speciala in acest sens). In caz de accident, daunele sunt platite de stat – in alte state, operatorii nucleari trebuie sa aiba un fond special in acest sens, de aproximativ 700 milioane euro (care oricum nu inseamna nimic fata de cele peste 10 miliarde euro daune in caz de accident grav la o centrala nucleara). Constructia unui depozit definitiv pentru deseurile inalt radioactive presupune costuri gigantice, care de asemenea nu se reflecta in pretul energiei electrice furnizate de centrala Cernavoda; in plus, nu exista nicaieri in lume un astfel de depozit. In special din acest punct de vedere, este absolut incompatibila corelarea dintre energia nucleare si dezvoltarea durabila. Iar ca solutie pentru combaterea schimbarilor climatice, o problema majora nu poate fi solutionata cu ajutorul unei alte probleme majore.

Romania are o mare supra-capacitate instalata de productie energetica si nu se justifica noi capacitati de productie nucleara. Cresterea eficientei energetice si utilizarea surselor regenerabile de energie (la ambele capitole Romania are un potential semnificativ) sunt domeniile prioritare, si logice, de dezvoltare a sistemului energetic romanesc. In plus, Romania are un obiectiv in privinta productiei de energie din surse regenerabile, obiectiv asumat in cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeana.

Daca entuziasmul fata de energia nucleara a pierit in Europa de Vest, centrul si estul Europei este acum piata pe care industria nucleara incearca sa vanda reactoare. Este de inteles ca aceasta industrie incearca sa supravietuiasca (este cazul firmei Ansaldo, Italia, care nu mai are lucrari decat in Romania in domeniul nuclear, in Italia existand un moratoriu in privinta utilizarii energiei nucleare), insa inacceptabil avand in vedere riscurile, impactul asupra sanatatii si mediului, costurile si mostenirea deseurilor radioactive. Este inacceptabil ca state vestice sa isi construiasca reactoare nucleare departe de populatia lor, in Europa de Est, si sa beneficieze de produsul acestora fara a-si pune problema mineritului uranifer, a modificarilor genetice etc.

Cum functioneaza o centrala nucleara

Centrala nuclear-electrica este in linii generale o termocentrala ce foloseste uraniu in loc de combustibili fosili (carbune, petrol, gaze naturale). Caldura obtinuta in reactorul nuclear este folosita pentru a transforma apa in abur, acesta roteste paletele unei turbine, ce pune in miscare generatorul de energie electrica.

Caldura este produsa in reactor prin scindarea atomilor de uraniu; atunci cand un atom de uraniu este scindat in urma ciocnirii cu un neutron in miscare, are loc eliberarea de energie si a altor doi-trei neutroni noi – aceasta este o reactie nucleara denumita reactia de fisiune. Daca neutronii eliberati sunt incetiniti sau moderati, probabilitatea unei noi ciocniri atomice generatoare de energie termica creste – rezultand astfel reactia de fisiune in lant.

Un reactor nuclear este alcatuit dintr-o zona centrala, in care are loc reactia de fisiune in lant, un mediu de racire care transfera caldura la generatorii de abur, si moderatorul, care permite intretinerea reactiilor in lant prin reducerea vitezei neutronilor.

Radiatiile

Radiatiile reprezinta particule de mare viteza si unde electromagnetice care afecteaza tesuturile vii prin spargerea legaturilor chimice si prin modificari biochimice. Exista mai multe tipuri de radiatii, ce au impact diferit asupra organismelor. Particulele alfa sunt periculoase daca sunt inhalate sau ingerate, razele gamma si X patrund adanc in corp, iar neutronii au o actiune si mai puternica. Radiatiile cauzeaza cancer si boli genetice, ce pot aparea imediat, sau la foarte mult timp dupa expunerea la radiatii. Radiatiile scad de asemenea capacitatea corpului de a raspunde la infectii, afectand sistemul imunitar.

Tipuri de radiatii
– radiatii alfa, pot fi oprite de o coala de hartie
– radiatii beta, pot fi oprite de o coala de aluminiu
– radiatii gamma, pot fi oprite de un perete de beton sau cantitati mari de apa

Ciclul combustibilului nuclear
Mina – minereu – fabrica de concentrare – uraniu concentrat – rafinare – oxid de uraniu – fabrica de combustibil – combustibil – ardere in reactor – combustibil uzat – bazin de depozitare in cadrul centralei – depozitare intermediara – depozitare finala sau re-procesare.

Explorarea uraniului
Inainte de a trece la minerit, rezervele de uraniu trebuiesc localizate, in general prin prospectiuni ale zonelor ce prezinta un nivel ridicat de radioactivitate. Locatiile identificate sunt explorate iar mostrele sunt analizate de geologi.

Excavarea
Rezervele de uraniu sunt scoase la suprafata. Deoarece uraniul se gaseste in concentratii mici in scoarta terestra, trebuiesc dislocate mari cantitati de roca. Ca atare, sunt generate mari cantitati de material steril.

Macinarea
Inainte de a fi tratat, minereul trebuie macinat in particule fine. Dupa prima macinare, minereul este transformat intr-o pudra fina. In acest stadiu, minereul este pregatit pentru tratare insa are loc si difuzarea in mediu, pentru ca dimensiunea mica a particulelor face foarte dificila izolarea muncitorilor sau a imprejurimilor.

Concentrarea
Urmatoarele stadii depind in mare masura de tipul de minereu ce trebuie procesat. In general, sunt adaugate la minereul pulverizat mari cantitati de apa, acid sulfuric si alte substante. In urma acestui proces, 90% din cantitatea de uraniu este extrasa din minereu.

Precipitare si uscare
Aceasta faza, de uscare, centrifugare si precipitare chimica, conduce la obtinerea oxidului de uraniu (U3O8), numit ‘yellowcake’. Acesta este materialul brut pentru combustibilul nuclear.

Obtinerea combustibilului nuclear
In acest stadiu, oxidul de uraniu este rafinat si se obtin pastile de uraniu ce vor constitui combustibilul de ars in reactoarele nucleare. Centralele nuclear-electrice pot folosi uraniul natural, izotopul U235, sau un izotop U238, obtinut in urma unui proces de ‘imbogatire’.

Deseurile
Pentru a ajunge la zacamantul de uraniu, trebuie extrase mari cantitati de roca, ce sunt depozitate in halde in zona minei. Aceste halde afecteaza mediul si sanatatea prin radioactivitate, scurgeri de apa acida care mobilizeaza metale grele, nori de praf. In stadii ulterioare, dupa extragerea uraniului din minereu, materialul steril este pompat in iazuri de decantare, in alte cuvinte lacuri in care materialul toxic este expus lumii vii. Pe langa pericolul radioactiv, sterilul contine substante periculoase precum cianuri, arsenic, plumb si mercur, ce se raspandesc in mediu prin infiltrari, scurgeri, vant.

Functionarea de zi cu zi a centralelor nucleare produce deseuri radioactive. O mica parte din acestea sunt eliberate in mod controlat in mediu, prin emisii lichide sau gazoase, in limite stabilite prin lege. Deseurile cu nivel scazut de radioactivitate (ca de exemplu, imbracamintea de protectie) sunt fie arse, fie compactate si stocate intr-o incinta din beton de pe amplasamentul centralei. Deseurile cu nivel intermediar de radioactivitate (rasini, filtre etc.) sunt stocate in structuri de beton ingropate sau la suprafata.

In timpul functionarii unei centrale nucleare, aceste tipuri de deseuri radioactive reprezinta aproximativ 1% din totalul deseurilor radioactive solide, daca nu luam in calcul: haldele de deseuri radioactive rezultate din mineritul si procesarea uraniului; apele contaminate din zonele miniere uranifere; deseurile radioactive rezultate la inchiderea si dezafectarea centralei.

Cea mai importanta parte din deseuri este reprezentata de combustibilul uzat, cu nivel foarte ridicat de radioactivitate. Combustibilul produce caldura in reactorul nuclear o perioada de aproximativ 2 ani, pana cand este utilizata o parte din uraniul 235 (U-235). Dupa ce fasciculul de combustibil este introdus in reactor, atomii de uraniu din pastilele de combustibil fisioneaza. In acest proces se elibereaza caldura, ce este utilizata pentru transformarea apei in abur; apar noi elemente (neutroni), care pot continua reactia nucleara, si noi elemente radioactive, denumite produse de fisiune si actinide. Acumularea acestor elemente, in timp, impiedica desfasurarea normala a procesului de fisiune, fasciculul de combustibil devenind ineficient si trebuie inlocuit. In acest moment, fasciculul de combustibil este puternic radioactiv si necesita luarea unor masuri speciale de protectie, depozitare si reducere a radioactivitatii; combustibilul uzat este stocat in aceasta faza intr-un bazin cu apa pentru a limita domeniul de actiune al radiatiilor emise si pentru a-l „raci”. Combustibilul uzat isi pierde aici o parte din radioactivitate, insa ramane inalt radioactiv o foarte mare perioada de timp (zeci de mii de ani).

Urmatoarea faza este stocarea permanenta, ce presupune depozitarea deseurilor in conteinere construite din materiale rezistente, optiunea considerata optima fiind depozitarea in subteran. In prezent, nu exista nicaieri in lume un depozit permanent pentru deseuri inalt radioactive, datorita problemelor de risc seismic, de eliberare a materialului radioactiv in apa freatica etc. Protectia deseurilor depozitate poate fi asigurata prin: tuburile de protectie ale combustibilului, conteinere, inchiderea etansa a incintelor de depozitare. La peste jumatate de secol de utilizare a energiei nucleare, nu exista insa o solutie tehnica la problema depozitarii permanente a deseurilor radioactive.

Depozitarea deseurilor radioactive
Una din cele mai serioase si persistente probleme ale energiei nucleare este gestionarea deseurilor radioactive. Industria nucleara sustine ca aceasta nu reprezinta o problema majora, atat timp cat cantitatile nu sunt mari. De fapt, productia a o mie de tone de combustibil de uraniu genereaza in mod normal 100.000 de tone de deseuri solide si 3,5 milioane de litri de deseuri lichide. Atat timp cat produsele de descompunere pe termen lung, precum Thoriu-230 si Radiu-226 nu sunt eliminate, materialul steril contine 85% din radioactivitatea initiala a minereului. In plus, sterilul contine metale grele si alte substante toxice, precum arsenic si reactivi folositi in timpul prelucrarii minereului. Si totusi nu volumul deseurilor reprezinta problema principala, ci toxicitatea si radioactivitatea acestora pe termen lung.

Dupa 50 de ani de cercetare, nu exista inca solutii practice pentru aceasta depozitarea finala a deseurilor inalt radioactive. Solutia cea mai vehiculata este constructia unor depozite subterane. In 1987, Departamentul de Energie din SUA si-a anuntat planurile de a construi un astfel de depozit in Nevada, Yucca Mountain. Conform planului, deseurile radioactive urmau sa fie ingropate adanc in pamant, unde se spera ca ar ramana ne-expuse apelor subterane si neafectate de cutremure. Pe o scara temporala de mii de ani, este imposibil de prezis daca o zona va ramane uscata, sau stabila din punct de vedere geologic. Mai mult decat atat, costurile monitorizarii si intretinerii de-a lungul unei astfel de perioade sunt extrem de dificil de imaginat; generatiile urmatoare vor avea de platit zeci de mii de ani pentru energia produsa acum pentru cateva decenii. Proiectul Yucca Mountain a fost cercetat indelung si s-a descoperit ca nu corespunde din punct de vedere al izolarii de apele subterane, a generat revolta din partea publicului, si in final a esuat.

Alte asa-numite solutii propuse implica: depozitarea deseurilor in transee pe fundul oceanelor, trimiterea deseurilor in spatiu sau pastrarea deseurilor in cadrul centralelor nucleare pana li se va gasi o utilizare in viitor. Aceasta ultima metoda este folosita de fapt in prezent.

Riscuri si impact
Uraniul pericliteaza sanatatea minerilor si a comunitatilor aflate in vecinatatea minelor. Minerii sunt in principal expusi la radiatii ionizante produse de uraniu si de gazele emise de minereu, respectiv radiu si radon. Radiatiile ataca celulele si influenteaza structura ADN, producand mutatii, afecteaza sistemul imunitar si cauzeaza cancer.

Este general acceptat de catre comunitatea stiintifica faptul ca nu exista un nivel de siguranta a expunerii la radiatii. Industria nucleara nu poate accepta acest fapt, avand in vedere ca centralele nucleare depind de posibilitatea expunerii populatiei la doze ‘inofensive’ de radiatii. Aparitia cancerului cauzat de expunerea la nivele joase de radiatie poate avea loc si 20 de ani mai tarziu, astfel incat nu se poate stabili o corelatie exacta intre efectul radiatiilor si aparitia bolii. Sunt necesare inregistrari medicale de lunga durata, in special in zonele miniere si in jurul centralelor nuclear-electrice.

Riscul major pentru populatie il constituie acele accidente ce duc la emisii mari de substante radioactive in mediu. Centralele nucleare sunt proiectate si realizate astfel incat emisiile de elemente radioactive in cazul unui accident sa fie reduse la minimum. Nici o modalitate de obtinere a energiei electrice nu este lipsita de risc, de exemplu mii de oameni pot muri in cazul ruperii unui baraj de la o centrala hidroelectrica.

Protectia centralelor nucleare se bazeaza pe asigurarea calitatii componentelor, pregatirea operatorilor centralelor, detectarea si corectarea erorilor, sisteme independente de securitate, si bariere fizice multiple pentru retinerea emisiilor radioactive. Accidente nucleare pot avea insa loc, cu o probabilitate mai mare odata cu imbatranirea componentelor centralelor; spre deosebire de alte tipuri de accidente, in cazul accidentului nuclear efectele persista o perioada extraordinar de mare. In plus, industria nucleara este responsabila si de siguranta peste milenii a depozitelor de deseuri radioactive, un alt risc major pentru sanatate si mediu.

In ciuda afirmatiilor ca industria de energie nucleara are un ‘rezultat extraordinar’ in domeniul sigurantei si sanatatii, istoria ne arata mai multe exemple de dezastre nucleare, sau de situatii ajunse foarte aproape de dezastru, de exemplu la Windscale (Marea Britanie, 1957), Celiabinsk (Rusia, 1957/8), Brown’s Ferry (SUA, 1975), Three Mile Island (SUA, 1979), Cernobil (Ucraina, 1986). In mod evident s-au facut progrese in ceea ce priveste standardele de siguranta, dar reactoarele nucleare nu au putut fi niciodata sigure.

In cazul unui accident nuclear, pericolul la care este supusa populatia este evident. Expunerea la precipitatiile radioactive duce la boli genetice, cancer si leucemie. In cateva zone din Bielorusia, de exemplu, rapoarte nationale indica o crestere de peste o suta de ori a incidentei cancerului tiroidian la copii, comparativ cu perioada de dinainte de accidentul de la Cernobil.

Dincolo de posibilele probleme tehnice, riscul greselii umane nu poate fi niciodata exclus. Riscul va creste o data cu privatizarea si de-reglementarea pietei de energie electrica, ce forteaza operatorii nucleari sa isi mareasca eficienta si sa reduca costurile. In cazul energiei nucleare, aceasta este mai greu de realizat, costurile constructiei reprezentand aproape 75% din costurile totale (comparate, de exemplu, cu numai 25% pentru termocentralele pe gaz). Toate economiile trebuie astfel sa vina de la 25% din costuri, in special din cresterea eficientei si reducerea numarului de angajati.

Proliferarea nucleara si terorismul
Unul din produsele secundare ale celor mai multe reactoare nucleare este plutoniu-239, care poate fi folosit pentru armele nucleare. Tratatul de Non-Proliferare a Armelor Nucleare se presupune ca previne cresterea numarului de arme nucleare, dar un numar de tari cu potential in acest sens, precum India, Pakistan si Israel, nu fac parte din tratatul sus mentionat. In timp ce majoritatea tarilor pretind ca exista o diferenta clara intre productia de energie nucleara si utilizarea militara a plutoniului, nu poate fi exclusa posibilitatea ca plutoniul sa fie folosit pentru proliferarea armelor. In cadrul Tratatului de Non-Proliferare, este complet legal ca un stat sa obtina toata tehnologia si materialele necesare pentru producerea armelor nucleare, si apoi sa se retraga din tratat, inainte de a decide si a-si anunta dorinta de a construi arme nucleare.

Instalatiile nucleare pot deveni totodata tinte pentru atacurile teroriste: numeroase studii au dovedit ca centralele nucleare sunt expuse unui risc foarte mare de terorism. Mai mult de atat, materialul radioactiv ar putea fi folosit de teroristi pentru a face „bombe murdare” (bombe cu explozibil obisnuit, ce contin si materiale radioactive ce sunt imprastiate in timpul exploziei non-nucleare).

Chiar si Romania a fost suspectata de colaborarea in programe de producere a armelor nucleare in perioada comunista, datorita relatiilor cu Pakistanul. Conform declaratiilor lui Ion Mihai Pacepa (dupa 27 de ani petrecuti in cadrul Securitatii) Ceausescu planuia constructia bombei atomice. In 1992, guvernul roman a luat legatura cu Agentia de Energie Atomica pentru a raporta 100 de miligrame de plutoniu de la Institutul de Cercetare Nucleara din Pitesti, unde fusese colectat in decembrie 1985. Desi cantitatea nu este mare, actul in sine reprezinta o incalcare a angajamentelor Romaniei din cadrul Tratatului de Non-Proliferare. Conform presei din Canada si Statele Unite, regimul Ceausescu a mai incalcat Tratatul Nuclear de Non-Proliferare cumparand 12,5 tone de apa grea (utilizata ca moderator nuclear) din Norvegia pe care a trimis-o in India, tara care nu a semnat tratatul mentionat.

Miturile energiei nucleare in Romania

La mijlocul secolului XX, cand a fost introdusa energia nucleara, aceasta a fost promovata ca o sursa ieftina si nelimitata de energie, care ar putea satisface nevoile de energie mereu in crestere ale societatii. In 1954, Lewis Strauss, atunci presedinte al Comisiei Energiei Atomice SUA (US Atomic Energy Commission) declara ca centralele nuclear-electrice vor oferi electricitate “prea ieftina pentru a putea fi masurata”. Douazeci de ani mai tarziu, in 1974, Agentia Internationala de Energie Atomica (IAEA) a prezis ca pana in anul 2000 circa 4450 de reactoare de cate 1000 MW vor functiona in intreaga lume; „cantitatea de uraniu se va imputina, iar reactoarele pe baza de plutoniu vor oferi cantitati nelimitate de electricitate ieftina”.

Situatia actuala este departe de aceste previziuni. In prezent exista 442 de reactoare in functiune in intreaga lume: mai putin de 10% decat numarul prezis de Agentia Internationala de Energie Atomica acum 30 de ani. Aceste reactoare acopera circa 16% din productia mondiala de energie electrica, si doar 6% din energia primara comerciala. La sfarsitul anului 2002, doar 32 de reactoare erau inregistrate ca fiind in constructie, de mai mult de 15 ani, reactoare ce probabil nu vor fi finalizate vreodata. In SUA nu a fost facuta nici o comanda pentru constructia unui reactor, in peste 30 de ani. In plus, luand in considerare rata de inchidere a reactoarelor nucleare din lume la ora actuala, pentru a se mentine nivelul actual al productiei ar trebui construite circa 70 de reactoare pana in 2015, ceea ce este imposibil din cauza duratei mari de constructie si sumelor imense necesare.

In Romania, miturile energiei nucleare au fost avansate initial de regimul comunist, iar apoi de industria nucleara, miturile acestui sector s-au dezvoltat si perpetuat de-a lungul timpului. Societatea romaneasca, lipsita de dreptul la opinie in perioada comunista, inca nu reactioneaza. Pe de cealalta parte, industria nucleara nu conteneste a cheltui sume considerabile pentru promovare prin diverse mijloace. De asemenea, lipseste inca o informare corecta si impartiala privind energia nucleara in Romania.

Iata miturile energeticii nucleare:

1. Centrala nucleara Cernavoda va asigura independenta energetica a Romaniei?

Dupa aproximativ noua ani de la punerea in functiune a unitatii 1, si dupa ce a traversat o perioada de colaps economic, Romania este in continuare dependenta de importul de resurse energetice. In fiecare an, in pragul iernii, aflam despre imprumuturile pentru achizitionarea de combustibil. Romania insa are situatia cea mai buna in zona balcanica in ceea ce priveste nivelul importurilor de combustibili.

Puterea instalata a unitatilor de productie energetica este aproximativ dubla fata de necesarul energetic actual, din cauza declinului industrial din ultimii 15 ani. Prin programe de eficienta energetica insa s-ar putea ajunge la o reducere substantiala a necesarului si respectiv a importurilor de combustibil, cu consecinte pozitive asupra balantei economice.

2. Va contribui la exportul de energie in zona?

Tarile fostului “bloc comunist” din regiune se confrunta cu aceleasi probleme: declin economic, supra-capacitate instalata, lipsa pietelor de desfacere, lipsa locurilor de munca etc. Singura piata de export a Romaniei s-a dovedit a fi Republica Moldova, fata de care Guvernul a fost nevoit sa sisteze livrarea, din motiv de neplata, la care s-a adaugat in ultimul timp si problema ne-amestecului in treburile interne ale acestui stat.

Uniunea Europeana a trecut la etichetarea ecologica a energiei, ceea ce duce la refuzul importului de energie nucleara. Mai mult decat atat, UE a dezvoltat o strategie pe termen lung pentru energiile regenerabile, curate. Romania, ca viitoare tara membra va trebui nu doar sa adopte politica europeana, asa cum a facut-o prin „Foaia de parcurs din Sectorul Energetic”, dar si sa o puna in aplicare pana la momentul aderarii.

3. Tehnologie noua si nepoluanta?

Industria nucleara evita sa abordeze aspectele legate de extractia uraniului, de procesul de prelucrare a minereului, sau depozitarea deseurilor pe termen lung.

Centralele nucleare sunt in principiu termocentrale ce ard combustibil nuclear, iar energia termica rezultata pune in miscare o turbina ce produce energia electrica. Barierele necesare pentru pastrarea substantelor toxice si radioactive in reactor sunt complexe, implica o multitudine de componente ce pot oricand ceda.

Poluarea are loc in toate fazele ciclului de productie energetica nucleara, iar o parte din materialul radioactiv (de exemplu combustibilul uzat) ramane extrem de periculos timp de mii de ani.

Potrivit Asociatiei Institutiilor de Reglementare in Domeniul Nuclear din Europa de Vest, modelul CANDU, utilizat la Cernavoda, nu s-a schimbat fundamental: “Caracteristicile primare de siguranta ale conceptului CANDU 600 nu au evoluat prea mult de-a lungul anilor. La reinceperea constructiei Unitatii 1, in 1991, au fost introduse imbunatatiri ale proiectului similare cu cele deja implementate in centralele de acelasi tip din Coreea de Sud si Canada, ca rezultat al experientei in operare si studiilor privind siguranta”. Principalele probleme de sigurantã, precum coeficientul pozitiv de vid al reactivitãtii, vulnerabilitatea la incidente de pierdere a controlului, deficientele de retinere, riscurile seismice si protectia anti-incendiu nu sunt rezolvate insa in totalitate.

4. Asigura energie la un pret scazut?

In anii ’70, costurile energiei nucleare pareau sa fie jumatate din cele ale electricitatii obtinute din arderea carbunilor. Dupa douazeci de ani, costurile energiei nucleare s-au dublat fata de cele ale electricitatii produse prin arderea combustibililor fosili.

Comparata cu cateva din sursele regenerabile de energie, energia nucleara este mult mai scumpa decat cea eoliana, cam la acelasi pret cu cea hidroelectrica si mai ieftina decat cea obtinuta in instalatiile solare cu celule fotovoltaice. In timp ce costurile energiei nucleare cresc, cele asociate utilizarii surselor regenerabile de energie scad rapid datorita imbunatatirii tehnologiilor.

Costurile energiei nucleare cresc si vor continua sa creasca, aceasta din cauza faptului ca industria nucleara a fost subventionata considerabil de catre guverne. Aceasta a insemnat ca anumite costuri au fost excluse din pret, dar au fost platite indirect de contribuabili.

Un exemplu in acest sens: Costurile de dezafectare: putine instalatii nucleare au fost deja dezafectate, dar in urmatorii ani multe centrale vor ajunge la sfarsitul perioadei de viata si vor fi inchise. Experienta a aratat ca acesta este un proces extrem de scump. De exemplu, dezafectarea reactorului Yankee Rowe din Statele Unite se preconiza ca ar costa 120 de milioane de dolari, dar de fapt a costat circa 450 de milioane. Costul inchiderii tuturor reactoarelor din SUA poate ajunge la 33 de miliarde de dolari. Costurile sunt atat de mari din cauza ca o mare parte din cladirea unei centrale nucleare este radioactiva si dezafectarea poate fi facuta doar cu ajutorul unor roboti; materialele radioactive trebuie totodata mutate si depozitate in conditii de siguranta.

In Romania, pretul declarat al energiei electrice produsa la Cernavoda si livrata in sistemul energetic este de aproximativ 26-29 USD/MWh, iar comparativ cu pretul de la termocentralele pe carbune de 42,8 USD/MWh si 36,17 USD/MWh la termocentralele pe hidrocarburi („The Economist” 15 ianuarie 2001), pare relativ scazut. Insa in acest pret nu au fost incluse costurile legate de mineritul uranifer, de inchidere si dezafectare a centralei si de depozitare a deseurilor pe termen lung.

5. Asigura locuri de munca?

Locuri de munca pot fi asigurate si in alte sectoare, care au un impact mai mic asupra sanatatii si mediului. Sumele imense investite in domeniul energiei nucleare ar putea genera mult mai multe locuri de munca in sectorul de valorificare a surselor regenerabile de energie. Si apoi, cati dintre noi s-ar duce acum sa lucreze intr-o mina de uraniu constienti fiind de riscurile la care se expun?

6. Solutie pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera?

Inlocuirea unei probleme cu o alta problema mai grava a fost subiectul numeroaselor discutii pe parcursul negocierilor privind schimbarile climatice. Deja a fost acceptat faptul ca energia nucleara nu reprezinta solutia reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera, dar s-a lasat la latitudinea tarilor participante sa-si aleaga solutia la nivel local. Energia nucleara a fost exclusa din mecanismele Protocolului de la Kyoto, astfel incat ea nu poate fi utilizata in cadrul proiectelor de “Implementare in Comun” (JI) sau “mecanismelor de dezvoltare curata” (CDM).

Energia nucleara nu este lipsita de emisii de gaze cu efect de sera asa cum se sustine, deoarece activitatile de minerit si imbogatire a uraniului, fabricarea combustibilului, constructia centralei si a depozitelor de deseuri sunt producatoare de emisii de gaze cu efect de sera.

Analiza ciclului de viata a diverselor tipuri de productie energetica arata ca, in timp ce energia nucleara presupune emisii aproximativ egale cu ale hidrocentralelor mari sau ale turbinelor eoliene, acestea sunt semnificativ mai ridicate decat ale instalatiilor pe gaz cu cogenerare, ce produc energie electrica si termica in acelasi timp, cu un raport de emisii foarte scazut.

De cate centrale nucleare este nevoie pentru a reduce emisiile?

In anul 2002, experti din domeniul energetic au estimat ca pentru a reduce considerabil emisiile de CO2 ar fi necesara constructia a 2000 de reactoare nucleare de cate 1000 de MW fiecare. Comisia Nationala de Energie din SUA estimeaza ca numarul reactoarelor din SUA ar trebui sa se dubleze, sau chiar sa se tripleze in urmatorii 30-50 de ani. Aceasta inseamna circa 300-400 de reactoare noi, incluzand pe acelea care vor inlocui reactoarele ce vor fi retrase in aceasta perioada (National Commission on Energy, 2004). Ultima comanda pentru un reactor nuclear in SUA a fost facuta in 1973, si este evident ca nu pot fi construite atatea reactoare in intervalul de timp mentionat, chiar daca ar exista vointa politica in acest sens.

7. Energie sigura si ne-periculoasa?

Materialele radioactive utilizate au o durata lunga de viata si sunt foarte periculoase. Nu exista metode sigure de gestionare si re-procesare a acestor substante, din care o parte raman foarte toxice si radioactive mii de ani. Ca accidente grave nu se pot intampla spuneau si operatorii centralei de la Cernobil. Chiar si activitatile obisnuite din instalatiile nucleare emit substante radioactive in mediu. Mai multe reactoare nucleare inseamna mai multe materiale radioactive, ceea ce duce la sporirea riscului de proliferare a armamentului nuclear.

8. Solutie in sprijinul dezvoltarii durabile?

Atata vreme cat nestiinta si neputinta noastra de a solutiona problemele energeticii nucleare va ramane in grija generatiilor viitoare, aceasta nu poate fi considerata o solutie in sprijinul dezvoltarii durabile.

9. Solutie pentru lipsa de resurse primare?

Ca si in cazul combustibililor fosili, intrebuintarea uraniului este limitata de disponibilitatea sa. Uraniul este o resursa limitata. Desi industria nucleara ne spune adesea ca uraniul este un „produs avantajos”, o examinare a datelor arata ca lucrurile nu stau chiar asa.

Cat de mari sunt rezervele de uraniu de pe Terra? Conform unor statistici recente ale Agentiei Internationale pentru Energie Atomica asupra rezervelor globale de uraniu, rezervele descoperite insumeaza 3,5 milioane tone, cantitate care se refera la rezervele asigurate si cele aditionale ce pot fi extrase la un pret mai mic de 80 de dolari pe kg. Dat fiind faptul ca actuala intrebuintare a uraniului este de circa 67 de mii de tone pe an, acest lucru ar oferi indeajuns uraniu pentru aproximativ 50 de ani. Bineinteles, rezervele totale de uraniu sunt cu mult mai mari; se estimeaza ca totalul rezervelor este de circa 14,4 milioane de tone. Dar aceste rezerve sunt foarte scumpe pentru minerit si astfel neviabile economic. Promotorii energiei nucleare sustin ca exista cantitati foarte mari de uraniu, de exemplu in apa oceanelor; insa concentratia uraniului este de 0.0000002%. Costurile extractiei uraniului ar fi enorme, si ar necesita mai multa energie decat s-ar produce cu cantitatea extrasa. Daca am inlocui toate termocentralele cu centrale nucleare, ar fi indeajuns uraniu pentru trei sau patru ani; daca s-ar dubla numarul de reactoare nucleare, durata de viata a rezervelor de uraniu ar fi de doar 25 de ani. Prin urmare, orice beneficii in privinta schimbarilor climatice ar fi extrem de limitate in timp. Nu avem nevoie de noi capacitati de generare a energiei electrice, pentru ca avem deja mai multe decat ne trebuie; punerea in functiune a reactorului de la Cernavoda nu a insemnat inchiderea unor termocentrale poluante. Atat productia cat si consumul de energie din tara noastra sunt foarte ineficiente Ideea ca reactoarele nucleare duc la eliminarea productiei energetice pe baza de carbuni este falsa; investitiile in eficienta energetica, combinate cu cele in utilizarea surselor regenerabile, pot elimina foarte usor atat centralele nucleare cat si termocentralele pe combustibili fosili.

Schimbarile climatice si energia nucleara

Industria nucleara s-a angajat intr-o campanie ampla de promovare, incercand sa convinga publicul si factorii de decizie ca energia nucleara este raspunsul la problema schimbarilor climatice. Argumentele sale se bazeaza pe un numar de mituri, precum:

– energia nucleara nu emite gaze cu efect de sera;

– exista provizii enorme de combustibil din procesul de fisiune nucleara;

– energia nucleara este viabila din punct de vedere economic;

– nu exista alte probleme majore asociate cu energia nucleara;

– tehnologia in continua dezvoltare va ajunge la un punct in care va produce resurse nelimitate.

Schimbarile climatice reprezinta un fenomen recunoscut in prezent ca fiind una din cele mai grave probleme ale omenirii. In 2001, Comitetul Interguvernamental privind Schimbarile Climatice al ONU (The UN Intergovernmental Panel on Climate Change) a publicat un studiu cuprinzator asupra acestui fenomen. Raportul arata ca activitatile umane sunt responsabile pentru cresterea temperaturii precum si a frecventei si intensitatii unor evenimente meteorologice extreme precum uragane, secete, inundatii. Procesul este determinat de cresterea concentratiei de gaze cu efect de sera in atmosfera, gaze emise in principal la arderea combustibililor fosili pentru productia de energie.

Gazele cu efect de sera se gasesc in mod normal in atmosfera si capteaza o parte din caldura soarelui; aceste gaze impiedica iesirea din atmosfera a unei parti din caldura reflectata de Pamant. Acest proces pastreaza planeta calda si face posibila viata pe pamant. Daca atmosfera nu ar avea in compozitie aceste gaze, media temperaturii ar fi cu circa 330 mai joasa decat este azi. Activitatile umane au dus insa la o crestere substantiala a concentratiei de gaze cu efect de sera in atmosfera, incepand cu Revolutia Industriala, iar cresterea acestei concentratii este in prezent foarte rapida.

Efectele schimbarilor climatice

Temperaturile pe Terra au cunoscut variatii foarte mari in timp. Incalzirea din prezent are loc insa cu o viteza iesita din comun. Conform celor mai recente descoperiri si prognoze ale organismelor specializate ale ONU, temperatura globala va creste pana in 2100 cu 1,4 pana la 5,80 C, iar nivelul marii cu 9 pana la 88 cm, fata de nivelul anului 2000. O asemenea crestere a temperaturii, cu numai cateva grade, poate parea lipsita de importanta, insa trebuie mentionat ca diferenta de temperatura medie dintre partea cea mai rece din ultima Era Glaciara si prezent este de circa 5 grade Celsius. Sistemele naturale si cele umane s-ar putea sa nu fie capabile sa se adapteze unei asemenea viteze de incalzire. Aceste schimbari climatice afecteaza habitatele naturale, nivelul marii, agricultura, proviziile de apa, economia la nivel global si local. Desi sunt asteptate anumite efecte pozitive (ex. extinderea sezoanelor agricole in unele zone), efectele negative le vor depasi pe cele pozitive chiar in cazul in care temperatura creste putin; cu cat creste mai mult temperatura, cu atat mai periculoase vor fi efectele.

In Europa se simt deja cateva din aceste efecte. Se remarca o crestere a nivelului marii de 0,8 pana la 3,0 mm pe an in ultimul secol, influentand volumul de apa potabila. Iar cresterea numarului de evenimente meteorologice extreme (lungi perioade de seceta, ploi torentiale) de-a lungul ultimilor 30 de ani cauzeaza tot mai mult daune.

Acordurile privind schimbarile climatice

In 1992 a fost adoptat primul acord international asupra schimbarilor climatice, si anume Conventia Cadru a ONU pe Schimbari Climatice (UNFCCC). UNFCCC cere stabilizarea concentratiei atmosferice de CO2, astfel incat sa previna schimbari climatice periculoase. Acest obiectiv ar trebui atins indeajuns de repede pentru a permite ecosistemului sa se adapteze.

Protocolul de la Kyoto, adoptat in 1997, proiectat pe baza angajamentele facute de UNFCCC, a mers mai departe, stabilind obiectivele de emisii pentru tarile dezvoltate, cerandu-le sa reduca emisiile de gaze cu efect de sera cu cel putin 5,2% in perioada 2008-2012, comparativ cu nivelul anului 1990.

Acordurile internationale privind schimbarile climatice nu includ energia nucleara ca solutie viabila pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera.

Emisiile de gaze cu efect de sera din productia de energie nucleara

Este adevarat ca procesul de fisiune prin care se produce electricitate nu emite direct gaze cu efect de sera. In diferite stagii ale procesului nuclear (ex. minerit, imbogatirea uraniului, constructia centralelor nucleare, procesarea si depozitarea deseurilor radioactive) este nevoie insa de cantitati mari de energie, mai mult decat in alte tipuri de productie energetica. Astfel, utilizarea energiei nucleara implica folosirea unor mari cantitati de combustibili fosili, ce genereaza in mod indirect un volum mare de emisii de gaze cu efect de sera.

De cate centrale nucleare este nevoie pentru a reduce emisiile considerabil la nivel global?

Putem reduce emisiile sectorului energetic prin inlocuirea combustibililor fosili cu energia nucleara la scara mondiala? Daca da, de cate centrale nucleare noi avem nevoie?

Estimarile specialistilor din sectorul energetic arata ca pentru a reduce considerabil emisiile de CO2, ar fi necesara constructia a 2000 de reactoare nucleare de cate 1.000 de MW fiecare. In acest sens, Comisia Nationala de Energie din SUA estimeaza ca numarul reactoarele din SUA ar trebui sa se dubleze, sau chiar tripleze in urmatorii 30-50 de ani. Aceasta inseamna circa 300-400 de reactoare noi, pe langa cele ce vor inlocui reactoarele care vor fi inchise in aceasta perioada (Comisia Nationala de Energie din SUA, 2004).

A fost calculat numarul de noi centrale nucleare de care ar fi nevoie pentru a reduce emisiile din sectorul energetic pana in 2012, conform obiectivelor Protocolului de la Kyoto in cele 15 vechi state membre UE (dinainte de extindere). Plecand de la premisa ca generarea de electricitate in centralele nucleare cauzeaza emisia indirecta a 35 g de echivalent CO2/kWh, ar fi nevoie de 72 de reactoare de 500 de MW fiecare in UE 15. Aceste reactoare ar trebui sa fie construite inainte de prima perioada de angajament, 2008-2012, din cadrul Protocolului de la Kyoto. Lasand deoparte costurile mari implicate (circa 1 miliard de euro/ reactor), este putin probabil ca din punct de vedere tehnic sa fie posibil sa se construiasca atat de multe centrale noi intr-un timp asa de scurt. In plus, cu atatea reactoare, provizia globala de uraniu ar fi epuizata foarte rapid.

Energia nucleara si productia de caldura

Societatea nu are nevoie de energie numai sub forma de electricitate: caldura este esentiala. Intr-o casa normala din Franta, de exemplu, doua treimi din energia folosita este reprezentata de caldura si o treime de electricitate. La arderea combustibililor fosili pentru a produce electricitate, caldura este un produs secundar. In mod obisnuit, aceasta caldura este pierduta, si scade prin urmare si eficienta combustibililor fosili. Totusi, in ultimele decenii s-au facut mari progrese in termocentralele pe combustibili fosili, caldura fiind recuperata si folosita in procese industriale sau in sistemele de termoficare urbane. Eficienta acestor termocentrale poate ajunge la 90%, in comparatie cu 35-55% in centralele obisnuite.

Au fost construite cateva centrale nucleare la care se utilizeaza si energia termica, in Rusia, Slovacia, Elvetia si Canada (intr-o anumita masura si la Cernavoda). Acestea sunt mai degraba exceptii decat cazuri obisnuite. Desi cogenerarea (productia combinata de energie electrica si termica) nucleara este posibila din punct de vedere tehnic, centralele nucleare sunt construite in mod normal departe de zonele urbane, din motive de siguranta. Astfel, transportul caldurii de la centralele nucleare catre consumatori ar fi ineficient.

Energia nucleara nu este o solutie pentru schimbarile climatice

Costurile energiei nucleare sunt enorme, desi aceasta nu se vede in pretul energiei electrice, pentru ca multe costuri sunt finantate de societate sub forma subventiilor guvernamentale. Daca industria nucleara ar trebui sa suporte singura costurile pentru dezafectare, managementul deseurilor, asigurarea riscurilor etc., atunci ar fi o sursa de energie foarte scumpa. In acest timp, pretul utilizarii energiilor regenerabile sunt in scadere. Daca ar trebui sa alegem unde sa ne investim banii, atunci guvernul si societatea ar trebui sa ofere mai multe mijloace pentru dezvoltarea energiei durabile si pentru reducerea cererii de energie.

Energia nucleara este un mod periculos si ineficient de a preveni schimbarile climatice. In afara de aceasta mai sunt si problemele deseurilor radioactive, riscurile de siguranta, de sanatate ale angajatilor, precum si cel de proliferare nucleara si al terorismului. Avem destule cunostinte tehnologice pentru a introduce energiile regenerabile la o scara larga si pentru a preveni consumul inutil de energie. Ceea ce ne lipseste este vointa politica de a investi in aceste metode de protectie climatica. Schimbarile climatice deja cauzeaza o multime de pagube financiare, sociale si ecologice. Nu ne putem permite sa le trecem cu vederea.

Energia nucleara in Europa

In octombrie 2004, 13 din cele 25 de tari ale Uniunii Europene operau 151 de reactoare, aproximativ o treime din toate unitatile din lume, in scadere de la 172 de reactoare in 1989 (-12%). Marea majoritate a acestor reactoare, 132 de unitati, se gaseste in opt din cele 15 tari din vestul Europei, si doar 19 se afla in cele cinci noi state membre. Cu alte cuvinte, 9 din 10 reactoare din UE se afla in vestul continentului. Mai mult decat atat, in anul 2003, 45% din energia nucleara din UE a fost produsa de un singur stat: Franta. In pofida acestui fapt, cand vine vorba de chestiuni de siguranta, atentia se indreapta spre est.

In Europa de vest in special, publicul supraestimeaza importanta electricitatii in cadrul general al energiei, precum si rolul energiei nucleare in particular. Cota de electricitate in cadrul consumului de energie primara in vechile state membre ale Uniunii Europene (UE 15) este de o cincime. Un singur reactor este in constructie in vechile state membre, in Finlanda. Cu exceptia constructiei unui reactor in Franta (1991), si a celui din Finlanda, nu a fost comandat nici un alt reactor in Europa de Vest din 1980.

Belgia opereaza sapte reactoare si ocupa locul patru in Europa dupa Slovacia, Lituania si Franta, in ceea ce priveste cota energiei nucleare in totalul productiei energetice. In 2002, Belgia a aprobat o lege care cere inchiderea centralelor nucleare din tara dupa 40 de ani de la operare. Astfel, inchiderea centralelor ar trebui sa aiba loc intre 2014 si 2025.

Finlanda – functioneaza 4 unitati ce ofera 27% din electricitate, reprezentand 19% din energia primara comerciala. In decembrie 2003, Finlanda a devenit prima tara care a comandat un nou reactor nuclear in Europa de vest, in ultimii 15 ani. Finlanda este numarul patru in lume in ceea ce priveste consumul de electricitate pe cap de locuitor, si numarul doi in UE, dupa Suedia. Pentru a satisface nivelul ridicat de consum, Finlanda importa cantitati semnificative de electricitate, depasind uneori 10 miliarde kWh, inclusiv de la centrala nucleara ruseasca din Leningrad, cu reactoare RBMK (de tipul celor de la Cernobil). Daca Finlanda si-ar reduce consumul de energie electrica pe cap de locuitor la nivelul Germaniei, ar economisi circa 44 miliarde kWh pe an, ceea ce reprezinta dublul cantitatii de energie electrica produsa de reactoarele nucleare finlandeze in 2003.

Franta – acum 30 de ani, guvernul francez a lansat cel mai mare program nuclear din lume, ca raspuns la criza petrolului din 1973; in prezent functioneaza 59 de reactoare. Dupa mai bine de trei decenii, Franta si-a redus consumul de combustibil fosil cu mai putin de 10%, iar consumul de petrol din sectorul de transport s-a marit cu mult peste consumul anual substituit de energia nucleara in sectorul energetic.

In 2003, cele 59 de reactoare franceze produceau 78% din totalul de energie electrica, reprezentand 38% din energia primara comerciala, desi doar 55% din capacitatea instalata de productie electrica este de natura nucleara. In alte cuvinte, Franta are o imensa supra-capacitate de productie electrica ce a dus la vanzarea energiei la preturi mici catre statele vecine si dezvoltarea unor aplicatii foarte ineficiente de obtinere a energiei termice. Trebuie comparat un varf de sarcina (consumul maxim de energie electrica), in timp de iarna, de 80 000 MW, cu o capacitate instalata de 120 000 MW. Chiar si cu o rezerva confortabila de 20%, supra-capacitatea teoretica inseamna echivalentul a 34 de reactoare nucleare de 900 MW fiecare. Nu este de mirare astfel ca echivalentul a 12 reactoare nucleare lucreaza doar pentru export, iar Franta ramane singura tara din lume care inchide reactoare in anumite week-enduri deoarece pur si simplu nu poate vinde energia electrica produsa, nici chiar sub costul de productie.

Circa un sfert din gospodariile franceze utilizeaza energia electrica pentru incalzire, cea mai ineficienta forma de productie a energiei termice (cea mai mare parte din energia primara fiind pierduta in procesele de transformare, transport si distributie). Diferenta dintre ziua cu cel mai mic consum de energie electrica din timpul verii si ziua cu cel mai mare consum din timpul iernii este in prezent de 50 000 MW. Acest fapt implica un grafic al sarcinii electrice foarte ineficient, avand in vedere ca sunt necesare capacitati semnificative de productie doar pentru perioade foarte scurte din timpul iernii. Acest tip de consum nu este acoperit de energia nucleara, ci de termocentrale pe combustibili fosili sau importuri foarte scumpe in acea perioada. In prezent, consumul de energie electrica pe cap de locuitor in Franta este cu peste 25% mai mare decat in Italia si cu 15% mai mare decat media in cele 15 vechi state membre ale Uniunii Europene.

Este de neconceput ca Franta sa construiasca noi reactoare nucleare doar pentru a exporta energie electrica. Ar fi prea scump, si nu ar avea perspective pe o piata liberalizata a energiei electrice, dat fiind faptul ca majoritatea statelor au supra-capacitate de productie.

Franta mai opereaza si un numar mare de alte unitati nucleare, de prelucrare a uraniului, fabricare a combustibilului si re-procesare a combustibilului uzat. Franta si Marea Britanie sunt singurele state din Uniunea Europeana ce separa plutoniul din combustibilul uzat. In 2001 a fost facuta o analiza detaliata a consecintelor asupra sanatatii si mediului pe care le are acest proces, in cele doua unitati La Hague (Franta) si Sellafield (Marea Britanie). Studiul a avut drept concluzie faptul ca aceste fabrici de plutoniu sunt de departe cele mai poluante unitati nucleare din Uniunea Europeana. Emisiile lor radioactive in conditii normale de lucru corespund unui accident nuclear major pe an.

Germania opereaza 17 reactoare care ofera aproximativ 28% din electricitate, reprezentand 11% din energia primara comerciala din tara. In 2002 Parlamentul a votat o lege care prevede ca reactoarele nucleare din tara trebuie inchise dupa o durata de viata de circa 32 de ani. Doua reactoare au fost deja inchise (unul in 2005). Este interzisa constructia de noi centrale nucleare si re-procesarea combustibilului uzat (in afara de cantitatile livrate fabricilor de re-procesare pana la data de 30 iunie 2005). Desi unii reprezentanti ai partidului conservativ crestin-democrat au sugerat ca ar putea incerca modificarea legii de eliminare a energiei nucleare, nu exista companii care sa doreasca constructia unei noi centrale. La aceasta se adauga ostilitatea publicului fata de energie nucleara.

Olanda opereaza un singur reactor de 31 de ani, de 450 MW, ce ofera 4-5% din energia electrica, reprezentand 1% din energia primara comerciala. Decizia politica de a inchide reactorul pana in 2004 a fost combatuta cu success la tribunal, de catre operatori. Actualul guvern are in vedere sa introduca o lege care sa limiteze durata de viata a reactoarelor nucleare.

Spania foloseste noua reactoare care ofera 24% din energia electrica, reprezentand 10% din energia primara din tara. Pe langa legislatia ce interzice construirea de noi reactoare, actualul premier, Jose Luis Zapatero, are drept obiectiv politic abandonarea treptata a energiei nucleare, marind in schimb fondurile pentru surse regenerabile de energie, in dorinta de a reduce emisiile de gaze cu efect de sera, in conformitate cu Protocolul de la Kyoto.

Suedia utilizeaza 10 reactoare ce ofera 50% din electricitate, reprezentand o treime din energia primara. Cota foarte inalta din energia primara se datoreaza consumului foarte ridicat pe cap de locuitor din Suedia, tara cu cel mai mare consum in UE, si numarul patru in lume. Motivul pentru consumul foarte mare de energie electrica este utilizarea acesteia ineficient pentru incalzire. Suedia a decis prin referendum eliminarea energiei nucleare in 1980. Termenul pentru inchiderea centralelor a fost modificat ulterior; astfel, intre 2020 si 2030 ar trebui inchisa ultima unitate in Suedia, conform duratei de viata stabilita, de 40 de ani (un reactor a fost inchis in 2005).

Marea Britanie opereaza 23 de reactoare ce ofera circa 24% din electricitatea tarii, reprezentand 9% din consumul de energie primara. Multe din reactoarele nucleare sunt relativ mici, ineficiente si au peste 30 de ani (4 reactoare au fost inchise in 2004). De la esecul lui Margaret Thatcher de privatizare de la finalul anilor ’80 cand energia electrica de origine nucleara s-a dovedit a fi de doua ori mai scumpa decat se indicase anterior, utilitatile nucleare au fost in pragul falimentului. In septembrie 2004, Comisia Europeana a acceptat pachetul de restructurare de sase miliarde de euro pentru a opri lichidarea companiei British Energy. Lobby-ul nuclear din Marea Britanie a lansat recent o initiativa majora, reflectata in cea mai mare parte in media, pentru a mentine deschisa alternativa nucleara, insa guvernul britanic are drept prioritati eficienta energetica si sursele regenerabile de energie.

Elvetia este singura tara vestica non-UE care opereaza reactoare nucleare. Foloseste cinci reactoare ce acopera 40% din consumul de electricitate al tarii, reprezentand 21% energia primara comerciala. Optiunea inchiderii reactoarelor nu a castigat o majoritate suficienta, insa se mentine moratoriul privind constructia de noi reactoare. In mai 2004, zece tari s-au alaturat UE, din care jumatate au reactoare nucleare in stare de functiune, acestea aflandu-se in Republica Ceha, Ungaria, Lituania, Slovacia si Slovenia. Cele doua tari care urmeaza sa intre in Uniunea Europeana, Bulgaria si Romania, utilizeaza si ele tehnologia nucleara. Extinderea UE are impact semnificativ asupra sectorului nuclear, noile state membre trebuind sa stabileasca termene de inchidere a reactoarelor vechi de productie sovietica. Si totusi, UE nu are standarde specifice de siguranta nucleara la care noile state membre sa se conformeze.

Republica Ceha are in operare sase reactoare, ce contribuie cu 31% la consumul total de electricitate, reprezentand 13% din consumul total de energie. In 1998 a fost anuntat un program de modernizare si extindere a duratei de viata de la 30 la 40 de ani la centrala Dukovany, in valoare de 750 milioane euro. Programul a avut intarzieri de 5 ani si a depasit bugetul cu 900 milioane euro.

Ungaria are patru reactoare nucleare la Paks, ce ofera 32% din electricitatea tarii, reprezentand 10% din consumul total de energie. Dupa ce a fost la un pas de un accident devastator in 2003, reactorul doi al centralei a fost scos din functiune pentru mai bine de un an.

Lituania este acum singura tara din UE care opereaza cu reactoare din prima generatie, si are cel mai mare procentaj de electricitate nucleara (80%) din totalul productiei nationale din lume. Energia nucleara acopera 38% din consumul de energie primara comerciala. Conform prevederilor Parteneriatului de Aderare, unitatea 1 a fost inchisa in 2004, iar unitatea 2 va fi inchisa pana la finele anului 2009.

Slovacia este singurul nou stat membru care pare sa aiba planuri pentru constructia de noi reactoare. In prezent, tara are sase reactoare in functiune, patru la Bohunice si doua la Mochovce, care ofera 57% din necesarul de electricitate al tarii, reprezentand 21% din consumul total de energie. Primele doua reactoare de la Bohunice urmeaza sa fie inchise in perioada 2006 – 2008.

Slovenia detine singurul reactor non-rusesc dintr-un nou stat membru UE, ce ofera 40% din electricitatea totala, reprezentand aproximativ 21% (in 2002) din energia primara comerciala produsa in Slovenia.

Bulgaria a inchis pana acum patru reactoare, ca rezultat al procesului de aderare.

Rusia si Fosta Uniune Sovietica. Cele doua reactoare nucleare din Armenia au intrat in functiune in 1977 si respectiv 1980. Reactoarele de la Medzamor sunt la mai putin de 30 de km de centrul capitalei Erevan. Din motive de siguranta, accentuate si de cutremurul din 1988, cele doua reactoare au fost inchise in 1989, dar nu au fost dezafectate. In aprilie 1993, din cauza situatiei economice si a lipsei aparente de alternative, a fost luata decizia de a se redeschide unitatea 2, care acum contribuie cu 35% la electricitatea tarii, reprezentand 22,5% (2001) din energia primara comerciala. Armenia depinde de Rusia pentru combustibilul nuclear.

In iunie 1954 la Obninsk, Rusia, a fost conectat la retea primul reactor nuclear, iar de atunci 40 de reactoare comerciale au fost puse in functiune, dintre care zece au fost inchise si asteapta acum sa fie dezafectate. In prezent, energia nucleara contribuie cu 16,5% din productia de electricitate a tarii, reprezentand in jur de 5% din consumul de energie primara comerciala. Ca si in cazul altor state ce au dezvoltate energie nucleara, programul nuclear civil a fost complet integrat in cel de productie a materialelor pentru arme nucleare.

Rusia produce 8,5% din totalul mondial de uraniu, aprovizionand cu 35% UE (2003). Doar doua tari, Bulgaria si Ucraina, au planuri serioase de a-si trimite combustibilul folosit in Rusia, pentru re-procesare, dar aceste contracte ar putea fi anulate in viitorul apropiat.

Ucraina – 15 reactoare nucleare contribuie astazi cu circa 46% la productia de electricitate a tarii, reprezentand 14% din energia comerciala a tarii. Primele reactoare din Ucraina au fost construite la Cernobil, unde s-a avut in vedere punerea in functionare a sase unitati. Doar patru au fost terminate, din cauza accidentului din 26 aprilie 1986.

Mineritul uranifer in Romania

Mineritul uranifer in Romania a inceput in 1952, in Muntii Apuseni (Baita Bihorului). Aici, fusese depistata, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, din avion, o anomalie emanometrica. Germanii au conturat destul de bine zacamintul insa n-au mai apucat sa-l cerceteze in detaliu pentru ca au fost nevoiti sa se retraga. Exista afirmatii conform carora rusii au preluat planurile de cercetare si exploatare ale germanilor si n-au facut decat sa le dezvolte.

Cercetarea s-a facut, intr-adevar, extrem de rapid, zacamantul intrand in exploatare dupa un an, prin Societatea “Sovrom Kvartit”. S-a exploatat in cariera deschisa, intr-un ritm “ametitor”, probabil pe vremea aceea aparand si expresia “oricand din munti el face-o vale”. Intr-adevar, incepand de la 3 km de Baita Plai, e vizibila “ilustrarea materiala ” a acestei expresii.

S-a lucrat cu soldati si detinuti politici si cu taranii din Apuseni, uluiti de salariile (pentru ei imense) oferite. In ce masura stiau ei cu ce substanta periculoasa lucreaza? E greu de spus… Dat fiind ca, dupa ani si ani, au fost gasite in fundatiile caselor lor pietre cu un continut ridicat de uraniu, e de presupus ca nu li s-a spus nimic! Detinutii oricum nu contau – ei erau “dusmanii poporului”, iar soldatii oricum trebuiau sa fie mandri ca erau “patrioti” si contribuiau la “propasirea patriei”. Cu toate acestea, cel putin pentru “angajatii civili”, o parte dintre normele de protectie a muncii erau respectate mult mai bine decat ani si ani mai tarziu, dupa ce rusii se retrasesera de mult.

Au fost ani in care s-a lucrat cu 20.000 – 30.000 oameni! Minereul era extras din cariera, sortat intai la Baita, transportat la Dr. Petru Groza (in prezent a revenit la numele vechiului sat – Stei) unde era macinat (au existat mai multe “mori de minereu”), sortat pentru a doua oara si incarcat in trenuri. Zilnic, plecau din Dr. Petru Groza cel putin trei trenuri cu concentrat de minereu uranifer care treceau in URSS prin nordul tarii, la Halmeu (in apropiere de Sighetul Marmatiei).

“Sterilul” era depozitat in halde, in imediata apropiere a Baitei. Unele sunt vizibile si acum, langa satul Baita Plai, altele se intind mult in sus, pe Valea Calului. Cu toate ca mineritul uranifer era abia la inceput si nu prea existau “norme” de protectie a mediului si/sau a populatiei, haldele erau destul de bine izolate; unele au avut “pat” de argila si toate au fost acoperite (acest lucru fiind necesar din doua motive: pentru ca ploile sa nu antreneze substante poluante in paraul care trecea prin apropiere si pentru ca gazul radioactiv emanat, radonul, sa nu ajunga in atmosfera). Interesant este ca rusii au avut mai multa grija de populatia din jur decat romanii – dupa preluarea intreprinderii, in special in ultimii ani ai lui Ceausescu (anii ’80), din ceea ce fusese “steril” pe vremea rusilor s-a extras ani intregi un minereu bun, care folosea la “imbogatirea” celui din mina, in tot acest timp haldele fiind descoperite si neprotejate. Ele sunt vizibile si in prezent, la fel neprotejate, emanand in continuare radon (chiar daca nu in aceeasi cantitate) in imediata apropiere a satului Baita Plai (si a locurilor de joaca ale copiilor).

Activitatile din cariera de la Baita s-au desfasurat aproape 10 ani. In 1964 Societatea “Sovrom Kvartit” s-a retras din Romania, lasand locurile relativ poluate, multi lucratori bolnavi, un orasel-colonie (Dr. Petru Groza, in prezent Stei) destul de dragut si civilizat… si toate activitatile, organizarea de santier si documentatia in grija “Exploatarii Miniere Bihor”.

Inainte de “retragere” fusese inceput tunelul care a fost folosit de Exploatarea Miniera Bihor ani intregi pentru a exploata uraniul in mina Avram Iancu. Tunelul a fost realizat si el in acelasi ritm “infernal” impus de rusi (ceea ce azi am numi “eficienta ”) iar din el a fost realizat un put vertical, de 400 m, care ajunge langa suprafata in apropierea celui mai inalt varf al Muntilor Apuseni (numit de cei din zona “Biharea”). Din acel put, la diverse nivele, s-au dezvoltat retele de galerii, suitoare, planuri inclinate, lucrari pregatitoare si de exploatare a caror lungime totala depaseste 100 km. Exploatarea minereului de uraniu a continuat in mina Avram Iancu, in acelasi timp dezvoltandu-se intens lucrarile de explorare si prospectiune, atat in zona cat si in intreaga tara. In timp ce la Baita Plai uraniul era asociat formatiunii numite “gresie vargata-neagra”, la Avram Iancu e asociat cu un nivel de lentile calcaroase intercalate intre sisturi cristaline si intersectate uneori de fisuri, la randul lor mineralizate. De ce este important acest lucru? In afara de importanta strict stiintifica – pentru ca uraniul din lentilele calcaroase se prezinta sub forma pulverulenta deci el era, de cele mai multe ori, “spalat ” de apa cu care se lucra (si era transportat de apele de mina spre raurile din apropiere) si deoarece minerii, ca sa evite acest fenomen (si sa “dea productie”) trebuiau sa perforeze “uscat ”, ceea ce ii supunea si mai mult imbolnavirilor.

Numarul de muncitori n-a mai fost, totusi, la fel de mare, osciland in jurul a 4000 persoane (incluzand sectoarele de cercetare si mina vecina, de sulfuri complexe cu continut ridicat de molibden si bismut). Conditiile de protectie a muncii s-au degradat, insa, din ce in ce mai mult: apa pentru dusul obligatoriu de la iesirea din schimb a fost “rationalizata”, masa calda obligatorie s-a transformat in cateva cutii de paté, dispensarul de la gura minei (care ar fi trebuit sa aiba si evidenta “evolutiei ” angajatilor din punct de vedere al sanatatii, chiar si dupa parasirea locului de munca in mediu radioactiv) a fost desfiintat, chiar si statia de tratare a apelor uzate de mina a fost lasata in paragina incepand din anii ’80 – ea incetand sa functioneze si lasand satele din aval sa fie poluate. La dozimetrele individuale se renuntase din anii ’70!

Dupa ce uraniul n-a mai “plecat la rusi”, a intrat in urmatorul ”circuit”: de la Stei, cu trenul, la Feldioara (“Uzina R”), unde este prelucrat chimic, ajungandu-se la asa-numita “yellow cake” care, la randul ei, este transportata la Pitesti unde se obtine “combustibilul nuclear”.

In prezent, mina de la Avram Iancu este in curs de inchidere, acest proces (care presupune activitati complexe) fiind platit din fonduri europene. Cu toate acestea, persista unele activitati de “exploatare”, la o scara foarte mica si subventionate, probabil mai mult pretext pentru a pastra niste “directori” si “aparatul” aferent. Minereul bun ramas in zacamant este pierdut definitiv (din cauza ca exploatarea s-a facut haotic) si mineritul uranifer in zona nu va mai fi rentabil niciodata. De altfel, din punct de vedere al mediului inconjurator si al sanatatii populatiei, nu-i nici o pierdere ! “Costurile sociale” sunt vizibile in prezent in orientarea mono-profesionala a fostilor muncitori, care au ajuns dependenti de mina pana in asemenea masura incat in prezent nu mai sunt in stare sa isi reia activitatile specifice zonei. Spre sfarsitul mileniului II, Steiul si satele din jur, situate intr-o superba zona turistica a Apusenilor, care are si un potential agrar bun, au fost declarate “zona defavorizata”.

Mina de uraniu de la Baita Bihorului a fost prima din tara. Cu toate acestea, mai cunoscuta a fost cea de la Ciudanovita (probabil din cauza ca “secretul” a fost mai greu de pastrat, fiind foarte aproape de granita cu cel mai “nonconformist” dintre statele socialiste). Amploarea activitatilor de aici nu a fost atat de mare ca in Apuseni, iar mina a fost prima dintre cele inchise.

In prezent, singura mina “activa ” este cea de la Crucea, in Carpatii Orientali (la sud de Vatra Dornei). Aici s-a lucrat, “in liniste”, in mai multe sectoare, in bazinul hidrologic al Bistritei. Zona fiind mai putin umblata decat cea a Apusenilor, efectele mineritului sunt mai greu de observat de catre necunoscatori. Se discuta in continuare despre darea in exploatare a sectorului Grinties, dar e discutabil daca o activitate ineficienta (si care trebuie subventionata) merita sa afecteze mediul inconjurator si eventualele sanse de dezvoltare durabila ale zonei, de altfel una dintre cele mai frumoase de pe valea Bistritei.

Tot in faza de “discutii” este si deschiderea unei noi exploatari la Tulghes (sector unde ani intregi s-au desfasurat lucrari de explorare), cu aceleasi semne de intrebare referitor la “dezvoltarea durabila”. Nu au fost initiate consultari publice in vederea punerii in functiune a acestui “obiectiv ”. Este, de altfel, discutabil daca “politica nucleara” a Romaniei este in concordanta cu cerintele Uniunii Europene referitoare la protectia mediului, concurenta in afaceri, promovarea energiilor regenerabile si a cogenerarii.

Mineritul uranifer prezinta urmatoarele probleme :

– poluarea cu ape de mina ;

– poluarea solului cu particule de praf care contin substante toxice (uraniul si alte substante asociate: thoriu, nichel, cobalt s.a.), atat pe parcursul transportului (care se face cu camioane, intre gura minei si punctele de incarcare in trenuri) cat si in timpul macinarii si altor activitati;

– poluarea aerului cu radon, un gaz care, prin inhalare, produce atat iradiere interna cat si efecte asupra sistemului osos din cauza descendentilor sai;

– iradiere externa a muncitorilor (care, prin acumulare in timp, poate avea efecte importante) ;

– iradiere interna a muncitorilor (care, de foarte multe ori, daca depaseste o anumita “doza” poate avea, dupa ani, efecte letale);

– cancer al cailor respiratorii (boala cea mai frecventa la mineri, din cauza inhalarii atat de particule de praf cat si a radonului) ;

– cancer al cailor digestive (din cauza introducerii prin ingestie, in organism, a substantelor toxice) ;

– afectarea pe termen lung a functiilor renale (din cauza uraniului);

– afectiuni hepatice, ale sistemului vascular, ale pielii, oboseala cronica s.a.m.d., unele produse din cauza slabirii generale a organismului supus iradierii, altele din cauza toxicitatii generale a mediului de lucru;

– efectele genetice sunt discutabile, promotorii energiei nucleare sustinand ca ele nu exista sau ca sunt neglijabile. Cu toate acestea, o cercetare “adevarata”, in care sa fie urmarite toate persoanele care au avut legatura cu mineritul uranifer, nu a fost efectuata in Romania!

In prezent, toate activitatile din mineritul uranifer tin de Compania Nationala a Uraniului (cu sediul in Bucuresti). Tot de Compania Nationala a Uraniului apartine si “Uzina R” de la Feldioara.

Centrala nuclearo-electrica Cernavoda

Centrala nuclearo-electrica de la Cernavoda este singura unitate nucleara comerciala operationala din Romania. Este vorba de un reactor de tip CANDU 6, proiectat de catre Compania pentru Energie Atomica din Canada (AECL), reactor ce acopera 9,3% din productia de energie electrica. Prima unitate de la Cernavoda a fost pusa in functiune la 16 Aprilie 1996, la mai mult de zece ani de la data stabilita initial (decembrie 1985), urcand pretul la peste 2 miliarde dolari. Cea de a doua unitate urmeaza sa fie finalizata la sfarsitul anului 2006.

La 18 mai 2001, Romania a semnat un contract pentru administrarea construirii si exploatarii Unitatii 2, alaturi de AECL si compania italiana Ansaldo, care s-au ocupat si de Unitatea 1.

Dupa mai putin de doi ani, respectiv la 17 aprilie 2003, AECL a confirmat continuarea construirii Unitatii 2 Cernavoda. Contractele comerciale pentru procurarea echipamentului si a materialelor de import au fost incheiate, iar guvernul roman a aprobat creditele externe necesare pentru terminarea proiectului.

In 2003, Nuclearelectrica a obtinut un credit EURATOM (Comunitatea Europeana de Energie Atomica), de 223 milioane euro pentru finalizarea celui de-al doilea reactor. Guvernul roman contribuie cu 80 milioane USD de la bugetul de stat, costul estimat al finalizarii reactorului 2 de la Cernavoda fiind astfel de peste 700 milioane euro.

Cu sprijinul companiilor straine partenere, a fost realizat un studiu de fezabilitate pentru unitatea 3 a centralei de la Cernavoda. Astfel, guvernul spera ca proiectul unitatii 3 sa fie realizat printr-un parteneriat public-privat, pus in aplicare pana in 2011. Unitatile 4 si 5 raman in continuare in conservare.

Indisponibilitatea sistemelor de siguranta

Proiectantii de reactoare au asigurat caracteristici speciale de protectie pentru a face fata urgentelor anticipate: sisteme de siguranta, sisteme pentru racirea in regim de urgenta a miezului reactorului, sisteme de inchidere rapida, sisteme pentru furnizarea in regim de urgenta a energiei electrice etc. Spre deosebire de majoritatea celorlalte tipuri de reactoare, fiecare reactor CANDU are doua sisteme total independente pentru inchidere rapida. Aceasta redundanta a fost determinata de necesitatea adaptarii la suprasarcina cauzata de o eventuala pierdere a agentului de racire, din cauza unui defect de proiect numit coeficient pozitiv de vid al reactivitatii. Costul adaugarii unui al doilea sistem de inchidere rapida a fost justificat de faptul ca accidentele cauzate de “pierderea controlului” – acele care pot necesita folosirea unui sistem rapid de inchidere – aveau loc de aproximativ o suta de ori mai des la reactoarele CANDU din Ontario, Canada, decat fusese estimat in calculele probabilistice ale industriei. In situatii operationale, totusi, sistemele de siguranta CANDU sunt deseori partial sau complet indisponibile. In unele cazuri, sistemele CANDU de racire in regim de urgenta au fost indisponibile luni la rand. Sistemele CANDU pentru inchidere rapida sunt de asemenea indisponibile uneori. Recent, in Canada, spre exemplu, lucratori CANDU au instalat un detector de neutroni invers din greseala, astfel incat al doilea sistem de inchidere rapida ar fi fost indisponibil in cazul unei urgente.

Astfel de episoade de indisponibilitate nu sunt in general descoperite de catre operatorii centralelor sau de organismele de reglementare decat mult dupa ce faptul s-a produs – posibil in timpul unei inchideri pentru intretinere si uneori nici chiar atunci. In 1998, conform datelor oficiale, probabilitatea de indisponibilitate a sistemelor de racire de urgenta de la reactorul 1 Cernavoda a fost aproape de limita obiectivului in acest sens. In anul 2000, probabilitatea indisponibilitatii sistemelor de retinere a materialelor radioactive in caz de incident a depasit de cateva ori obiectivul in acest sens. Conventiile internationale obliga Romania sa raporteze incidentele ce au loc la centrala Cernavoda; astfel, in perioada 1997-2003 au avut loc 133 de incidente, cu o frecventa de circa 18 pe an – datele oficiale arata ca niciunul din incidente nu a fost de natura grava.

Imbatranirea accelerata a reactoarelor CANDU

Experienta canadiana a aratat ca, dupa un timp, reactoarele CANDU sufera un proces de imbatranire accelerata. Tuburile de presiune din miezul reactorului, indeosebi, devin din ce in ce mai fragile si deci este din ce in ce mai probabil ca ele sa se fisureze sau sa se sparga fara avertizare, acest lucru ducand la un accident cauzat de pierderea agentului de racire. Mai mult, fluxul brusc de apa rece pentru racirea in regim de urgenta in tuburile de presiune fierbinti ce contin combustibilul nuclear pot cauza fisuri ulterioare din cauza fragilizarii tuburilor. La un moment dat, tuburile de presiune trebuie inlocuite din motive de siguranta.

Inlocuirea tuburilor miezului unui reactor CANDU este o operatiune majora. Centrala trebuie sa fie inchisa complet pentru unul pana la patru ani. Combustibilul trebuie scos din reactor, apa grea trebuie sa fie indepartata din miez, iar tuburile de presiune intens radioactive trebuie sa fie inlaturate si inlocuite cu altele noi. Materialele din peretii tuburilor de presiune au devenit radioactive si trebuie acum sa fie tratate ca deseuri inalt radioactive.

La momentul actual, in Canada exista doua reactoare in functiune avand acelasi design ca reactorul de la Cernavoda 2; acestea sunt reactorul Point Lepreau din New Brunswick si reactorul Gentilly-2 din Quebec. Amandoua functioneaza de mai putin de 20 de ani. Ambele necesita inlocuirea tuburile daca este sa continue sa functioneze in siguranta. Costul operatiunii, in ambele cazuri, este estimat la aproximativ 845 de milioane de dolari canadieni (aproximativ 550 milioane de dolari americani). Este un pret foarte mare; atat de mare chiar, incat Comisia de Servicii Publice din New Brunswick a recomandat in unanimitate in 2002, dupa audieri, ca aceste lucrari sa nu aiba loc la reactorul de la Point Lepreau. In raportul ei, comisia si-a exprimat scepticismul ca pretul innoirii se va mentine la nivelul estimat de 845 de milioane dolari canadieni, din moment ce industria nucleara din Canada are o istorie lunga in subevaluarea cu de 2 pana la 4 ori a costurilor proiectelor de inginerie nucleara.

Data fiind situatia de credit a Romaniei, se poate dovedi dificil sa imprumute 1690 de milioane de dolari canadieni (1100 de milioane de dolari americani) necesari innoirii Cernavoda 1 si Cernavoda 2 la momentul oportun. Si totusi compania nucleara romana nu a infiintat inca un fond pentru finantarea unor asemenea proiecte de innoire.

Contaminare cu tritiu de la reactoarele CANDU

Cea mai evidenta diferenta intre reactoarele CANDU si alte reactoare este folosirea “apei grele” (oxid de deuteriu, simbol chimic D2O) in locul apei obisnuite ca agent de racire/moderator. Apa grea este chimic identica celei usoare, insa este foarte scump de obtinut.

Nucleul unui atom normal de hidrogen (H) are un singur proton. Un atom de deuteriu (D) este de doua ori mai greu; nucleul sau consta dintr-un proton si un neutron legati. Deoarece atomii de deuteriu contin deja un neutron, este mai putin probabil decat in cazul atomilor de hidrogen ca ei sa absoarba alti neutroni – neutronii de care este nevoie pentru a alimenta reactia de fisiune in lant din reactorul nuclear.

Pentru acest motiv, apa grea este mult mai eficienta din punctul de vedere al utilizarii neutronilor decat apa usoara obisnuita. Prin folosirea apei grele in locul celei usoare, tehnologia CANDU permite folosirea ca si combustibil a uraniului natural in locul uraniului imbogatit. Prin urmare, costurile suplimentare cauzate de apa grea sunt contracarate de costurile mai mici cu procurarea combustibilului intr-o centrala CANDU.

Dar exista un pret de platit pentru aceasta eficienta tehnologica. Atunci cand un atom de deuteriu reuseste sa absoarba un neutron, lucru care se intampla permanent in timpul fisiunii, devine atom de tritiu (T). Un atom de tritiu este de trei ori mai greu ca unul normal de hidrogen; consta dintr-un proton si doi neutroni legati.

Tritiul este o forma radioactiva de hidrogen, este un factor beta de emisii avand perioada de injumatatire de 12,3 ani. Este eliberat in mediu in cantitati mari de orice reactor CANDU in functiune; emisiile de tritiu sunt o data – de doua ori mai mari la CANDU decat la reactoarele cu apa usoara. Ca toate materialele radioactive, tritiul este un agent ce cauzeaza cancer si modificari genetice.

Tritiul apare cel mai des sub forma HTO sau DTO (“apa tritiata”), ambele identice din punct de vedere chimic cu apa obisnuita. In consecinta, tritiul este foarte greu de controlat. Tritiul nu poate fi filtrat si este eliminat in aer si apa in mod regulat. Din cand in cand au loc emisii mari, in care cantitati semnificative de tritiu pot fi eliberate in mediu deodata.

Mai mult, tritiul este produs in mod constant in apa grea care este folosita atat ca agent principal de racire cat si ca moderator in reactorului CANDU. In fiecare an, inventarul de tritiu din apa grea creste si astfel cantitatea eliberata in mediu de asemenea creste an dupa an.

In ciuda faptului ca tritiul este un foarte slab beta emitent, studiile de laborator au aratat ca este mai eficient in a cauza cancer, decat radiatiile gamma sau razele x. Apa tritiata este absorbita usor de animale, plante si sol, la fel ca apa normala. De asemenea, tritiul patrunde cu usurinta in toate moleculele organice, inclusiv ADN-ul. In Canada au existat multe controverse pe tema nivelurilor in crestere ale tritiului in apa potabila a comunitatilor din jurul centralelor nucleare CANDU. Au existat si discutii pe plan international – din partea Comisiei Marilor Lacuri, spre exemplu – pe marginea nivelurilor in crestere ale tritiului in lacurile dintre SUA si Canada. Acest fenomen se datoreaza aproape in intregime centralelor nucleare CANDU care functioneaza in partea canadiana.

Experienta canadiana cu reactoarele CANDU

Exista 22 de reactoare CANDU in Canada, dintre care 20 sunt in provincia Ontario, unul in Quebec si unul in New Brunswick. Aceste reactoare CANDU imbatranind, au aparut tot mai multe probleme tehnice. Desi durata de viata a reactoarelor a fost estimata ca fiind de 40 de ani, acestea se confrunta mult mai devreme cu probleme operationale grave. La sfarsitul anului 1997 si inceputul anului 1998 au fost inchise temporar o serie de reactoare, urmand lucrari costisitoare de retehnologizare.

Drept consecinta a problemelor intampinate, Ontario Hydro (divizia de productie a Ontario Power Generation) a anuntat in luna august a anului 1997 ca va inchide temporar 7 reactoare, cele mai vechi, datorita functionarii defectuoase si problemelor de siguranta (este vorba de patru reactoare de 515 MW ale centralei Pickering A si trei reactoare de 848 MW ale centralei Bruce A). Ontario Hydro inchisese deja un reactor al centralei Bruce A in octombrie 1995. Cele patru reactoare ale centralei Bruce A au avut o durata de viata de mai putin de jumatate din perioada estimata de 40 de ani. Reactoarele de la Pickering A au avut o durata de viata de 25 de ani, in pofida faptului ca le-a fost inlocuita tubulatura in 1983, la un cost de 1 miliard de dolari canadieni (750 milioane dolari SUA) in urma unui accident la reactorul Pickering 2. Inchiderile au lasat Ontario Power Generation cu 12 reactoare in functiune, la Pickering B, Bruce B si Darlington.

Combustibilul este plasat la reactoarele CANDU in tuburi, canale prin care apa de racire curge intr-un conteiner de apa grea. Inlocuirea tubulaturii a fost comparata cu transplantul cardiac, reactorul fiind practic reconstruit, operatiune cu costuri foarte ridicate.

Pickering A

Cazul celor patru reactoare de la Pickering A este o lectie in privinta costurilor de intretinere. In luna august a anului 1983 a avut loc o ruptura dezastruoasa a tuburilor de presiune si toate cele patru reactoare ale centralei Pickering A au fost inchise. Tuburile de presiune au fost inlocuite intre anii 1983 si 1993. Inlocuirea tuburilor celor patru reactoare a costat aproximativ un miliard de dolari canadieni (la nivelul anilor ’83-’93) – mai mult decat costul de capital initial. In pofida acestor investitii enorme, reactoarele au fost inchise doar cativa ani mai tarziu, la 31 decembrie 1997, datorita unor probleme tehnice si de operare. La inchiderea reactoarelor A de la Pickering, din 1997, s-a estimat repunerea in functiune a unuia dintre reactoare in iunie 2000, celelalte trei urmand sa fie re-pornite la intervale de 6 luni (insemnand sa fie complet operationale pana in iunie 2002). Ulterior, re-pornirea reactorului 4 a fost re-programata pentru iulie 2003 si nu s-au mai facut angajamente publice pentru re-pornirea celorlalte reactoare. Costul repunerii in functiune a Pickering A a crescut de la 800 de milioane dolari canadieni in 1999 la 1,022 miliarde dolari canadieni la sfarsitul lunii septembrie 2002. Costul repunerii in functiune a reactorului 4 se estimeaza sa fie de inca 230 milioane dolari canadieni, celelalte trei reactoare adaugand cate 300-400 milioane dolari canadieni fiecare. Astfel, costul re-pornirii reactorului 4 este de 1,225 miliarde dolari canadieni, la aceasta suma adaugandu-se 1,2 miliarde de dolari canadieni pentru celelalte trei reactoare, costul total al operatiunilor fiind de 2,445 miliarde de dolari canadieni.

Bruce A

Cele opt reactoare ale complexului nuclear Bruce au fost oferite in leasing de catre OPG pentru o perioada de 18 ani companiei Bruce Power in mai 2001. Complexul cuprinde patru reactoare de 769 MW in centrala Bruce A si patru reactoare de 860 MW in centrala Bruce B. Reactoarele Bruce B sunt in functiune, insa reactorul 2 A a fost inchis in anul 1995 iar reactoarele 1, 3 si 4 A au fost inchise in anul 1998 datorita problemelor tehnice si slabei performante in operare. In noiembrie 2000, Bruce Power a angajat Atomic Energy of Canada Limited (AECL) pentru a fi contractorul general in desfasurarea unei inspectii si evaluari a situatiei pentru 70 de tuburi de combustibil si pentru generatoarele de abur ale reactoarelor 3 si 4 A. Evaluarea a costat 30 de milioane dolari canadieni si a vizat eficienta economica a retehnologizarii reactoarelor. In aprilie 2001, Bruce Power a anuntat ca intentioneaza sa repuna in functiune reactoarele 3 si 4 ale centralei Bruce A; repunerea in functiune a fost programata pentru vara 2003, la un cost de 340 milioane dolari canadieni. Costul a crescut la 550 de milioane dolari canadieni, iar programarea a fost modificata pentru a putea re-porni reactorul 4 in 2003 si reactorul 3 la scurt timp dupa. Exista motive serioase de ingrijorare privind siguranta la repunerea in functiune a celor doua reactoare Bruce. Au existat cel putin doua cazuri de rupturi catastrofale ale tuburilor de presiune ale reactoarelor OPG: in august 1983 la Pickering 2 si martie 1986 la Bruce 2. Toate tuburile de combustibil ale reactoarelor centralei Pickering A au fost inlocuite dupa accidentul din 1983. Reactoarele 1 si 2 ale centralei Bruce A necesita inlocuirea tuturor tuburilor daca vor fi vreodata re-pornite. In trecut au fost inlocuite cateva tuburi ale reactoarelor centralei Bruce insa Bruce Power isi asuma un risc calculat, lasand siguranta pe un loc inferior profitului, declarand ca nu este necesara inlocuirea totala a tuburilor de combustibil la reactoarele 3 si 4. Aceasta declaratie vine dupa inspectarea a doar 7% din tuburi. Inlocuirea tuturor tuburilor ar duce la un cost mai mult decat dublu fata de cel evaluat initial de 550 de milioane dolari canadieni si ar extinde perioada de inchidere.

Alte reactoare

In afara reactoarelor din Ontario, mai exista doar 2 reactoare nucleare in Canada – unul operat de Hydro Quebec (Gentilly-2) si unul de New Brunswick Power (Point Lepreau). Amandoua centralele au cate un singur reactor CANDU 6, de 635 MW, proiectat de AECL. Amandoua au intrat in functiune in 1982 si necesita lucrari majore dupa mai putin de 20 de ani de functionare.

Point Lepreau Centrala nucleara Point Lepreau este detinuta si operata de New Brunswick Power si a fost proiectata de AECL. Ca si alte reactoare din aceeasi perioada, centrala Point Lepreau urma sa functioneze 40 de ani, dar dupa mai putin de 20 de ani, reactorul a avut probleme grave de siguranta si operare. In 1998, un consultant al NB Power a decis ca centrala va necesita inlocuirea tuturor celor 380 de tuburi de combustibil in perioada 2006-2008. Drept prima faza a planului de inlocuire a tubulaturii si de retehnologizare a centralei Point Lepreau, NB Power a incheiat un contract cu AECL in ianuarie 2001 pe o perioada de doi ani pentru a efectua o evaluare a proiectului, la un cost de 40 de milioane dolari canadieni. Conform planului original, conceput de AECL, lucrarile ar fi trebuit sa inceapa in februarie 2003. Centrala urma sa fie inchisa pentru o perioada de 18 luni, incepand cu aprilie 2006, proiectul urmand sa fie finalizat in septembrie 2007. Costul total estimat era de 845 de milioane dolari canadieni. In ianuarie 2002, NB Power a inaintat o cerere Comisiei de Utilitati Publice a New Brunswick pentru a desfasura consultari publice in privinta retehnologizarii centralei nucleare Point Lepreau. Comisia si-a comunicat decizia in septembrie 2002, scotand in evidenta faptul ca analiza a fost facuta din punct de vedere economic, cu prioritate acordata interesului public. Decizia a constat intr-un refuz pentru propunerea AECL de retehnologizare a centralei.

Gentilly-2 Hydro Quebec a incheiat in anul 1973 un acord cu guvernul federal pentru construirea centralei Gentilly-2, un reactor CANDU 6 standard proiectat de AECL. Guvernul federal a fost de acord cu finantarea a 50% din costul total de capital de 302 de milioane dolari canadieni, la o rata preferentiala a dobanzii. Hydro Quebec a fost, insa, raspunzatoare de depasirea de buget de 1 miliard dolari canadieni, costul total de capital ajungand la 1,36 miliarde dolari canadieni pana la punerea in functiune in septembrie 1982 – de patru ori costul estimat initial. Astfel, nu reprezinta o surpriza ca guvernarea provinciei Quebec a lansat un moratoriu in privinta constructiei de centrale nuclearo-electrice.

Deseurile radioactive

In general, cand ne gandim la deseurile radioactive, prima imagine care ne vine in minte este a deseurilor de la o centrala nucleara sau la ceea ce rezulta in urma unei poluari radioactive (accident). Cu toate acestea, deseurile radioactive care ne inconjoara sunt mult mai multe iar notiunea aceasta e mult mai complexa. In spitale, de exemplu, ne putem intalni cu o cantitate impresionanta de deseuri radioactive (aparatura uzata, substante diverse etc.). Deseu radioactiv este materialul neutilizabil, provenit din activitati nucleare, cu concentratii mai mari decat limitele permise in mediul inconjurator. Avand in vedere ca sunt materiale radioactive, aceste deseuri trebuie gestionate, manevrate si tratate cu toate masurile de securitate nucleara, de radioprotectie si administrative specifice. Deseurile radioactive pot proveni de la centrale nucleare, unitati de prelucrare a mineralizatiilor radioactive, exploatari miniere, spitale, unitati de cercetare, industrie, aplicatii ale radiatiilor in diverse domenii (control nedistructiv s.a.m.d.). De cele mai multe ori cantitatile de deseuri radioactive (exprimate in masa, activitate si mai ales volum) sunt mult mai mari decat ale materialelor utile care au fost produse prin procesul de prelucrare. Practic, in medie, din 100 unitati de cantitate initiala de material folosit, peste 90 reprezinta deseuri. Exista mai multe tipuri de clasificare a deseurilor radioactive, cea mai utila fiind in functie de continutul radioactiv si debitul expunerii. Astfel, conform ultimelor norme elaborate de Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare (CNCAN), deseurile radioactive pot fi impartite in :

– deseuri de activitate foarte joasa (deseuri radioactive de viata scurta, a caror activitate specifica depaseste nivelurile de eliberare de sub cerintele de autorizare dar al caror continut radioactiv este inferior nivelurilor stabilite de CNCAN pentru definirea deseurilor de activitate joasa). Depozitarea lor necesita amenajari mai putin complexe decat a deseurilor de activitate joasa. Pentru manipularea acestor deseuri nu sunt necesare utilaje ecranate. Ele pot fi constituite din echipament de lucru utilizat in mediu radioactiv, hartie, apa de la dusuri samd.

– deseuri de activitate joasa si medie (deseuri a caror concentrare a radioactivitatii depaseste nivelurile limita stabilite de CNCAN pentru deseurile de activitate foarte joasa dar al caror continut radioactiv si putere termica sunt inferioare celor ale deseurilor de activitate inalta). Deseurile de activitate joasa nu necesita ecranare in timpul manipularii sau al transportului, cele de activitate medie necesita ecranare in timpul manipularii (colectarea, transportul si tratarea se fac cu mijloace de lucru ecranate, telecomandate sau lucrand un timp limitat). In aceasta categorie intra in general deseuri din activitatea de prelucrare a unor materiale cu continut radioactiv (ex. rasini schimbatoare de ioni) ;

– deseuri de inalta activitate

a) lichide radioactive ce contin cea mai mare parte a produselor de fisiune si actinidelor prezente initial in combustibilul nuclear uzat si formand reziduul de la primul ciclu de extractie cu solventi din cadrul reprocesarii) ;

b) deseuri solidificate mentionate la punctul a; combustibilul nuclear uzat; c) orice alt deseu cu activitate specifica comparabila cu a celor mentionate la punctele a si b (mai mare de 1014 Bq/m3)

Deseurile de inalta radioactivitate contin radionuclizi de viata lunga si produc caldura (ceea ce inseamna conditii speciale de transport si tratare). Ele provin din reprocesarea combustibilului nuclear ars (radionuclizi de fisiune si activare precum si alte elemente radioactive, din grupa actinidelor)

– deseuri de tranzitie (cu concentratia activitatii superioara nivelelor de eliberare de sub cerintele de autorizare dar care se dezintegreaza la niveluri inferioare nivelurilor de eliberare de sub cerintele de autorizare intr-o perioada de nu mai mult de cinci ani de depozitare intermediara) ;

– deseuri exceptate (care contin radionuclizi a caror concentratie a activitatii este atat de redusa incat deseurile respective pot fi eliberate (conditionat sau nu) de sub cerintele de autorizare.

Deseurile radioactive pot fi solide, lichide sau gazoase, in functie de starea de agregare.

Deseurile radioactive in Romania

Pana in prezent, deseurile de activitate medie si joasa au fost depozitate in depozitul national de deseuri radioactive de la Baita Bihorului (Muntii Apuseni, langa orasul Stei, in bazinul Crisului Negru). In general prelucrarea lor inseamna: aducerea in stare uscata, confinare (inglobarea intr-un invelis de sticla), ecranare (acoperirea cu un invelis de plumb) si acoperirea tuturor acestor „straturi” cu un invelis de beton; de regula, pentru un volum de deseuri de dimensiunea unei cutii de chibrituri se poate ajunge la un „conteiner” de marimea unui butoi de 100 l. Din acest motiv, depozitul de la Baita va deveni in curand neincapator. Nu multa lume isi da seama ca si cladirile in care s-au desfasurat activitati legate de energetica sau cercetarea nucleara, sau instalatiile respective constituie „deseu” – ceea ce ridica impresionant volumul de materiale care se constituie in „deseuri”.

Deseurile de inalta radioactivitate (fasciculele de combustibil ars de la centrala Cernavoda) sunt tinute pentru 10 ani in bazine speciale, amenajate in incinta centralei (pentru “racire”, adica scaderea radioactivitatii si a temperaturii), apoi vor fi stocate intr-un depozit intermediar (in incinta centralei) si apoi vor fi duse intr-un depozit definitiv. Pana in prezent nu se cunoaste unde va fi acest depozit – mai multe variante sunt in discutie dar nici una nu indeplineste conditii satisfacatoare de siguranta. Ingrijorator este faptul ca activitatile centralei Cernavoda se desfasoara in continuare ba chiar se preconizeaza sa se dea in folosinta noi reactoare, intr-o deplina iresponsabilitate fata de generatiile viitoare care vor trebui sa se confrunte cu problema unor deseuri de mare pericol!

Deseurile inalt radioactive nu doar ca pot, printr-o manipulare necorespunzatoare, sa produca efecte distructive asupra unei suprafete mari de teren, dar de cele mai multe ori efectele lor asupra populatiei pot fi mortale iar numarul de persoane afectate poate fi de ordinul miilor sau al zecilor de mii. Pana in prezent, in lume nu exista o rezolvare corespunzatoare a problemei acestor deseuri. Ele nu pot fi neutralizate iar din punct de vedere al depozitarii nu a putut fi gasita o solutie care sa elimine riscurile. Mai mult decat atat: chiar si in situatii in care populatia a fost convinsa sa accepte in apropiere un astfel de depozit (de multe ori printr-o informare deficitara si cu compensatii banesti foarte mari) s-a dovedit ca solutia nu a fost fezabila in timp. Exista, de exemplu, situatii in care au fost construite depozite in perfecta concordanta cu normele de la data respectiva dar, de-a lungul timpului, pe masura ce gradul de cunoastere in privinta periculozitatii lor a crescut, normele au devenit mult mai restrictive si depozitele respective, care la data constructiei corespundeau cerintelor, au devenit necorespunzatoare! Se discuta despre depozitarea in cute diapire (masive de sare) – cu toate acestea, geologic vorbind, cuta diapira ca aparitie este legata de o falie (care nu intotdeauna si-a incetat activitatea) ceea ce inseamna riscul unei “alunecari” ulterioare a formatiunilor, cu deplasarea imprevizibila a conteinerelor cu deseuri. Singura depozitare care prezinta riscuri mai mici ar fi cea in formatiuni geologice stabile de mare adancime (adica, pentru o exprimare foarte clara, sapand puturi la adancimi de sute de metri in scoarta terestra).

Trecand peste analiza riscurilor din punct de vedere al deseurilor in sine, trebuie remarcat ca acest tip de depozitare implica costuri foarte mari, care pot duce la cresterea spectaculoasa a pretului real al energiei electrice produse, pret care, chiar si subventionat fiind, inseamna in ultima instanta ca tot de catre consumator este suportat. In Romania exemplele de iresponsabilitate in privinta manipularii de substante radioactive sunt destul de cunoscute in “cercul nuclearistilor”: de la furt de substante in scop de otravire sau sinucidere (gelozie) pana la iradierea unui imobil (pentru a descuraja retrocedarea), furt de uraniu sau apa grea in scop de vanzare sau furt de aparatura cu surse radioactive (hotii nestiind de fapt ce fura dar sperand ca le vor putea vinde, ceea ce demonstreaza necesitatea unor cursuri de initiere in radioprotectie pentru… hoti !). Mii de surse radioactive stau, necunoscute, in vechile intreprinderi (in furnale dezafectate, aparatura aruncata la intamplare, s.a.m.d.). Mai mediatizat a fost cazul unei contaminari mari cu Cobalt-60, in urma demolarii unui furnal de la Calan, in 2001. Aparatura medicala veche precum si substante “trasoare” utilizate in medicina cu termenul expirat reprezinta unul din aspectele “confruntarii” noastre zilnice cu iresponsabilitatea in domeniul manipularii surselor si substantelor radioactive. In privinta deseurilor de inalta radioactivitate, Uniunea Europeana, din fericire, impune conditii atat pentru depozitarea lor cat si in privinta participarii publicului la dezbaterile referitoare la managementul deseurilor. Din pacate, insa, deseurile sunt produse incontinuu iar “dezbaterile” vor avea ca “obiect” doar ce sa facem cu ele ca sa avem cat de cat un sentiment de “siguranta”, nu si in privinta producerii lor in continuare sau a opririi acestei productii, ceea ce pune populatia in situatia incorecta de a “dezbate” pe marginea unui fapt deja implinit. In caz ca nu se va gasi o solutie la problema acestor deseuri, ele vor fi deja produse iar noi, ca “public”, vom fi siliti sa suportam o situatie in privinta careia nu am fost avertizati, ceea ce este cel putin imoral ! Pe plan european este in curs de desfasurare un proiect (COWAM2) referitor la aplicarea principiilor bunei guvernari in privinta managementului deseurilor de inalta radioactivitate. Acesta urmareste sa ridice capacitatea de participare publica a comunitatilor locale in procesul de luare a deciziilor in acest domeniu. Dupa cum s-a putut constata de-a lungul desfasurarii proiectului, in statele participante legislatia este foarte diferita iar „cultura participarii” in comunitatile locale – la fel. In Romania procesul este abia in curs de initiere iar gradul de informare a populatiei – aproape zero („informatia” constand mai mult in reclama pentru industria nucleara, ceea ce inseamna din start un dezechilibru). Cu toate acestea, o lege mai restrictiva referitoare la deseurile radioactive, supusa dezbaterilor publice, este necesara. In prezent, fie ca ne place sau nu, Romania deja se confrunta cu problema deseurilor radioactive existente si va trebui sa gasim cai pentru rezolvarea ei. A fost infiintata Agentia Nationala pentru Deseuri Radioactive (ANDRAD), institutie „tanara”, cu atributiuni in special in privinta deseurilor de inalta radioactivitate si care va trebui sa gestioneze si Fondul de Dezafectare. Modul in care, insa, problema deseurilor radioactive va ajunge sau nu sa ne afecteze grav in viitor depinde si de noi ca „public” si de capacitatea (si dorinta) noastra de a ne implica. Pentru combustibilul nuclear uzat de la centrala nucleara, Romania planuieste o depozitarea pe termen scurt de 6-7 ani, in bazinul de langa reactor, urmata de depozitarea uscata pe termen mediu, de 50 de ani (aceasta perioada poate fi prelungita pana la 100 de ani daca depozitarea decurge in conditii bune), pe platforma centralei nucleare. Ulterior, combustibilul uzat ar trebui depozitat intr-o formatiune geologica sarata. Depozitul national trebuie sa fie operational in cel putin 45 de ani, din momentul de fata.

Alternative

Romania are deja o supracapacitate considerabila de productie a energiei electrice, si nu are o piata de export pentru energia electrica. In plus, consumul de energie nu creste in prezent foarte mult datorita redresarii economice, deoarece una din conditiile competitivitatii pe piata a companiilor este eficientizarea consumului energetic. Romania are un potential imens de economisire a energiei precum si resurse considerabile de energie regenerabila, a caror valorificare este viabila din punct de vedere economic, si nu are impact negativ asupra sanatatii si mediului.

Eficienta energetica

“Economia de energie este cea mai ieftina resursa de energie, usor de obtinut si nepoluanta, comparativ cu resursele de combustibili fosili sau resursele regenerabile de energie. La nivel national, valoarea medie a potentialul de economisire a energiei (determinata ca medie ponderata a potentialelor de economisire din sectoare economice precum industria, transporturile, sectorul rezidential, alimentarea centralizata etc.) este in prezent estimata, ca fiind de circa 30-40 %. Dezvoltarea economica nu se poate realiza pe baze durabile, fara cresterea eficientei energetice. Astfel, se va asigura decuplarea majorarii consumului de resurse energetice de cresterea economica. Guvernul are un rol esential si legitim in implementarea unei politici energetice, orientate spre economia de energie si in crearea cadrului legislativ pentru dezvoltarea pietei energiei.” (Hotararea de Guvern nr. 163 din 12 februarie 2004 privind aprobarea Strategiei nationale in domeniul eficientei energetice)

Desi exista consens in privinta faptului ca este logic sa investesti in reducerea consumului de energie decat in noi unitati de productie, s-a luat totusi decizia finalizarii reactorului 2 de la Cernavoda. Este logic sa imbunatatesti eficienta unei unitati energetice, astfel reducand costurile precum si impactul asupra mediului si sanatatii, insa nu are sens continuarea unui program energetic prin investitii in noi capacitati de productie in Romania. Eficienta energetica la consumator poate furniza aceeasi “capacitate” la costuri mai mici, in acelasi timp ducand la o crestere a standardului de viata si a competitivitatii companiilor. Este considerata realista o reducere cu 40% a intensitatii energetice primare pana in 2015 (intr-un scenariu de baza care implica o crestere medie anuala a produsului intern brut de 5,4%). Investirea a 1 Euro intr-un proiect care presupune cresterea eficientei energetice este considerata a duce la reducerea cu 1,26 Euro a costurilor de achizitie a resurselor primare.

Sursele regenerabile de energie

In Romania exista doar 2 proiecte demonstrative, o turbina eoliana de 4 kW si un proiect de valorificare a energiei solare de 0,85 kW. Fiecare aprovizioneaza cu energie o singura locuinta. Au mai existat 2 proiecte demonstrative de utilizare a energiei eoliene, in Muntii Semenic si la Agigea, pe litoralul Marii Negre (unitati de peste 100 kW). Din cauza lipsei fondurilor, aceste 2 proiecte nu mai functioneaza. Exista un proiect de utilizare a biomasei, in orasul Cluj-Napoca, unde unele autovehicule din sistemul de transport public folosesc ulei de rapita. In ultimii ani, au fost realizate proiecte de Implementare in Comun cu Olanda si Danemarca:

• recuperarea si utilizarea gazului de la depozitele de deseuri urbane in 4 orase;
• utilizarea rumegusului pentru termoficare in 5 orase;
• utilizarea energiei geotermale pentru termoficare in 2 orase.

Energia Eoliana
Un atlas national al vanturilor, realizat in 1993 de Institutul de Cercetari si Modernizari Energetice, indica viteze ale vantului de 4,5 pana la 11,5 m/s la 50 m deasupra solului in diferite regiuni ale tarii, dar mai ales in larg (>9 m/s). Atlasul identifica zone intinse cu viteze de peste 11 m/s in functie de topografie. Conform „Profilului de tara privind sursele regenerabile de energie”, realizat de Institutul de Studii si Proiectari Energetice, potentialul economic estimat este de 5×109 kWh/an (3.000 MW); studiul arata ca barierele in calea tuturor surselor de energie regenerabila sunt lipsa finantarii si preturile scazute ale energiei. Hotararea Guvernului nr. 1535/2003 care aproba Strategia Nationala pentru Valorificarea Surselor Regenerabile de Energie arata ca exista un potential de 14 000 MW, adica 23 000 GWh/an; pe baza unei evaluari preliminare in zona tarmului Marii Negre, potentialul eolian este de aproximativ 2 000 MW, adica 4 500 GWh/an.

Energia solara Romania are deja un fundament bun in acest sector, fiind implementate proiecte inca din anii ’80. Radiatia solara medie variaza intre 1 100 si 1 300 kWh/m2 pe an pentru mai mult de jumatate din suprafata tarii. Institutul National de Meteorologie si Hidrologie a elaborat o harta a radiatiei solare pe baza unor date multianuale. Potentialul exploatabil pentru productia de energie electrica fotovoltaica este de aproximativ 1 200 GWh/an. Suprafata totala a Romaniei este de aproximativ 238 391 km2. Astfel radiatia solara pentru Romania reprezinta aproximativ 330 milioane GWh pe an (potentialul teoretic al energiei solare). Suprafata tehnic amenajabila este de aproximativ 30% din suprafata construibila disponibila. Astfel, suprafata construibila disponibila in Romania este de aproximativ 630 km2, din care ar putea fi instalati colectori solari pe o suprafata de 210 km2. Fiecare metru patrat de colector din Romania produce aproximativ 440 kWh energie electrica sau 1 440 MJ de energie termica pe an. Pentru a inlocui cantitatea totala de energie termica necesara pentru incalzire in Romania (62 000 MJ) cu energie termica solara, este necesara o suprafata de 43 km2 de colectori. Aceasta reprezinta 20% din suprafata totala utilizabila de 210 km2. Contributia colectoarelor solare la acoperirea cererii de apa calda si caldura din Romania este estimata la aproximativ 1 434 000 tone echivalent petrol (60 PJ/an), ceea ar putea inlocui aproape 50% din necesarul de apa calda sau 15% din energia termica utilizata in prezent pentru incalzire. In conditiile meteorologice-solare actuale din Romania, un colector termic solar este functional de obicei din martie pana in octombrie cu o eficienta care variaza intre 40 si 90%. (Sursa: Strategia Nationala pentru Valorificarea Surselor Regenerabile de Energie) Conform noii legislatii referitoare la sursele regenerabile, aproximativ 2 600 000 m2 de colectori solari vor fi instalati pana in anul 2015, evitandu-se astfel 1 000 000 t emisii de CO2 pe an. Acesti colectori ar produce 1.000 GWh de energie termica pe an. De asemenea, potentialul operational pentru energia solara utilizata cu ajutorul celulele fotovoltaice este de aproximativ 1 200 GWh/an. Pretul energiei electrice generate din surse fotovoltaice variaza intre 0,25 si 0,5 $/kWh. Pentru consumatorii de energie izolati si micii consumatori, aceste celule solare fotovoltaice sunt o sursa alternativa atractiva din punct de vedere economic daca este luat in considerare costul ridicat al conectarii consumatorilor la reteaua nationala de electricitate.

Energia geotermala
Explorarile si cercetarile in acest sector au inceput in anii ’60 si au fost efectuate peste 200 de foraje, scotand la iveala ape cu temperaturi intre 40-120°C. Aceste resurse pot fi folosite direct pentru incalzire sau pentru productia de energie electrica. Capacitatea totala instalata este de 320 MWtermic (pentru o temperatura de referinta de 300°C). In prezent, doar in jur de 136 MWt sunt folosite din aproximativ 60 de izvoare, producand apa calda cu temperaturi intre 55-155°C. Rezerva exploatabila este de aproximativ 167 mii tone echivalent petrol (7.000 x 106 GJ/an).

Biomasa
Potentialul biomasei este estimat la 7 594 mii tone echivalent petrol/an, ceea ce reprezinta aproximativ 19% din totalul consumului de energie primara in 2000. Biomasa cuprinde: • deseuri forestiere si lemn de foc (1 175 mii tone echivalent petrol) • rumegus si alte deseuri lemnoase (487 mii tone echivalent petrol) • deseuri agricole (4 799 mii tone echivalent petrol) • biogaz (588 mii tone echivalent petrol) • deseuri menajere (545 mii tone echivalent petrol) Un proiect de Implementare in Comun cu Danemarca (Rumegus 2000) ce utilizeaza deseurile din prelucrarea lemnului pentru obtinerea energiei termice a cuprins urmatoarele orase: Vlahita, Gheorghieni, judetul Harghita; Vatra Dornei, judetul Suceava; Huedin, judetul Cluj; Intorsura Buzaului, judetul Covasna. Proiectul nu a fost promovat in mod corespunzator, rezultatele nu sunt cunoscute, astfel incat exista putine posibilitati de replicare a proiectelor in afara initiativelor guvernamentale.

Hidroenergia
Hidroenergia are o traditie lunga in Romania si acopera o mare parte din necesarul de energie. Strategia Nationala pentru Valorificarea Surselor Regenerabile de Energie este singura sursa de informatie credibila in privinta potentialului hidroenergiei: • potential teoretic: 70 000 GWh/an, din care – potentialul raurilor interne, 51 600 GWh/an – potentialul sectorului romanesc al Dunarii, 18 400 GWh/an • potential tehnic: 34 500 GWh/an, cu o capacitate instalata de 11 370 MW, din care: – sectorul romanesc al Dunarii, 11 560 GWh/an, cu 2 620 MW instalati – potentialul micro-hidrocentralelor (hidrocentrale cu capacitati sub 0,63 MW/centrala): 2 940GW/an, cu 757 MW instalati • potential economic: 27 000 GWh/an, cu o capacitate instalata de 9 120 MW • potentialul exploatabil (care este in conformitate cu cerintele UE pentru coordonarea transmisiei de energie electrica si ia in considerare restrictiile legale si de mediu): intre 24 000 si 26 000 GWh/an, 7 000 – 8 200 GWh/an capacitate instalata. Au fost identificate aproximativ 5 000 de locatii ca fiind potrivite pentru aplicatii hidroenergetice de mici dimensiuni. Obiectivul pentru cota de energie regenerabila in consumul de energie arata foarte bine, cu exceptia faptului ca includerea hidrocentralelor mari nu va fi acceptata de UE si, chiar in cazul hidrocentralelor mari, cineva trebuie sa faca ceva in acest sector.


Proiecte de case