Terra mileniul III

Conventia-cadru a Natiunilor Unite

Conventia – cadru a Natiunilor Unite privind schimbarile climatice, UNFCCC, a fost semnata la Summit-ul Pamantului de la Rio de Janeiro in iunie 1992 de catre 154 de state. Ea a luat fiinta in urma semnalarii unor motive de ingrijorare la sfarsitul anilor 1980 legate de cresterea gradului de constientizare la nivel politic si public asupra problematicii de schimbari climatice.

Conventia furnizeaza un cadru legal international si un set de principii acceptabil pentru aproape toate tarile implicate. Conventia accepta faptul ca schimbarile climatice reprezinta o problema serioasa si asigura tarile in curs de dezvoltare ca abordarea acesteia este in prezent responsabilitatea in primul rand a tarilor industrializate. UNFCCC a intrat in vigoare in martie 1994 dupa ratificarea de catre 50 de semnatari si a fost ratificata de 181 de state, numite “Parti ale Conventiei”. Statutul sau de conventie cadru inseamna ca asa-numite protocoluri pot fi adaugate pentru a preciza obiectivele de reducere sau masuri speciale pentru reducerea emisiilor de GES. Articolul 2 al UNFCCC stabileste obiectivul general al Conventiei: “Obiectivul fundamental al acestei Conventii … este sa realizeze … stabilizarea concentratiilor de gaze cu efect de sera in atmosfera la un nivel care sa previna interferenta antropogenica periculoasa cu sistemul climatic. Un astfel de nivel trebuie atins intr-o perioada de timp adecvata pentru a permite ecosistemelor sa se adapteze in mod natural la schimbarile climatice, sa asigure ca productia alimentara nu este amenintata si sa permita dezvoltarea economica intr-un mod durabil.”

UNFCCC se bazeaza pe patru principii majore:
1) Echitatea – modul echitabil de distribuire intre state a sarcinii de reducere a emisiilor de GES, avand in vedere faptul ca, pana acum, emisiile au provenit, in principal, din statele industrializate ale Europei si Americii de Nord;
2) Actiunea preventiva – climatologia foloseste prognoze ce presupun anumite nivele de incertitudine. Partile, insa, trebuie sa actioneze acum pentru a proteja clima si nu pot astepta pana la aparitia unei dovezi stiintifice absolute asupra impactului schimbarilor climatice.
3) Eficienta – politicile si masurile de abordare a schimbarilor climatice trebuie sa fie eficiente in ceea ce priveste costurile, pentru a asigura beneficii globale la cel mai mic cost posibil.
4) Dezvoltarea durabila – definita ca “dezvoltarea care satisface toate necesitatile prezentului fara a pune in pericol capacitatea generatiilor viitoare de a si le satisface pe ale lor.”

Conventia presupune angajamentul tuturor Partilor:
– sa dezvolte, sa aduca la zi periodic, sa publice si sa puna la dispozitia Conferintei Partilor inventare nationale de surse si bazine de absorbtie de emisii de GES;
– sa formuleze, sa implementeze, sa publice si sa aduca la zi in mod regulat programele nationale sau, acolo unde este cazul, regionale, continand masuri de limitare a schimbarilor climatice si de facilitare a adaptarii corespunzatoare la schimbarile climatice; sa promoveze managementul durabil;
– sa promoveze si sa coopereze in dezvoltarea, aplicarea si difuzarea problematicii de schimbari climatice, inclusiv a transferului de tehnologii, practici si procese, educatie, instruire si constientizare publica;
– sa coopereze in pregatirea pentru adaptarea la impactul schimbarilor climatice; sa dezvolte si sa elaboreze planuri integrate corespunzatoare pentru managementul zonelor de coasta, al resurselor de apa si activitatilor agricole si pentru protectia si reabilitarea ariilor afectate de seceta si desertificare, in special din Africa, precum si a celor afectate de inundatii;
– sa transmita Conferintei Partilor informatii legate de implementare.

In plus, Conventia angajeaza Partile – tari dezvoltate si alte Parti incluse in Anexa I sa ia mai multe masuri specifice, si anume sa adopte politici si masuri care sa demonstreze ca statele dezvoltate sunt intr-o pozitie de frunte in modificarea tendintelor pe termen lung ale emisiilor antropogenice, conform obiectivului Conventiei.

Conventia stabileste, de asemenea, responsabilitatile financiare ale tarilor din Anexa II – in principal tari ale OECD – pentru asistarea tarilor in curs de dezvoltare in respectarea obligatiilor din cadrul Conventiei si sprijinirea tarilor vulnerabile in mod deosebit, in adaptarea la schimbarile climatice, printre altele si prin transferul/accesul la tehnologii nepoluante si “knowhow”. Organismul central infiintat prin Conventie este Conferinta Partilor (Conference of the Parties – CoP), ce se intruneste anual. Secretariatul se ocupa cu desfasurarea de zi cu zi a activitatilor Conventiei si eforturile asociate, transmiterea rapoartelor si pregatirea pentru intalnirile CoP. Organismul subsidiar pentru consultanta stiintifica si tehnologica (“Subsidiary Body for Scientific and Technological Advice” – SBSTA), cuprinzand reprezentanti guvernamentali cu competenta in domeniile relevante de expertiza, este un forum de negociere ce se intruneste intre Conferintele anuale. In paralel, Organismul subsidiar pentru implementare (“Subsidiary Body for Implementation” – SBI) – cuprinzand in mod similar reprezentanti guvernamentali – asista CoP in evaluari si revizuiri. Conventia defineste, de asemenea, un mecanism pentru asigurarea resurselor financiare pe o baza concesionala sau de granturi, inclusiv pentru transferul de tehnologii. Fondul Global de Mediu (“Global Environmental Facility” – GEF), gazduit de Banca Mondiala si supervizat in comun cu Programul de mediu al Natiunilor Unite a fost acceptat ca agentie interimara.


Proiecte de case